home

 

                                                                                     Articol de Alexandru Lungu  



ECOURI  LA  CĂRŢILE  LUI  DAN  DĂNILĂ

 

NOTE DE LECTURĂ

Dan Dănilă: Orașe ascunse, Editura Armanis, Sibiu, 2016, 84 p.

Poet, artist plastic, traducător (cf. Dicţionarul Scriitorilor Români de Azi, „Porţile Orientului”, p. 172), Dan Dănilă – originar din părţile Sibiului (s-a născut în Şura Mică, în1954) şi stabilit în Germania (la Leonberg) – a ajuns cu Oraşe ascunse la cea de-a treisprezecea apariţie editorială. Nu i-am citit niciuna dintre cărţile anterioare, aşadar încercarea de a-i aproxima datele originalităţii îşi propune ca suport câteva din observaţiile celor mai avizaţi comentatoride până acum ai poeziei sale: Mihai Gălăţeanu, Horia Gârbea, Silviu Guga, Alexandru Lungu, Gheorghe Mocuţa, Mircea Petean, Titu Popescu, Radu Vancu ş.a. Dar şi aşa, eventuala apropiere a acestui „poet metodic” (Alexandru Lungu, în „Agro”, nr. 11/ 1994) de unii dintre „nouăzeciştii” sau „douămiiştii” cu care „se învecinează” prin debut, inclusiv prin unele afinităţi de limbaj şi atitudine „estetică” (culturalism, ataşament faţă de inconştient, defularea personală a unor trăiri la nivel existenţial şi „autenticismul biografist”), poate reprezenta un risc. Aşa cum observa Radu Vancu (2014), „poemele lui Dan Dănilă sunt născute cumva vechi, dar ele se vor şi învechi mai greu decât multe alte noutăţi ale vremurilor noastre.”. Drumul parcurs de poezia lui Dan Dănilă de la volumul de debut (Dintr-un sertar, Editura ansib, 1993), marcat de„preferinţa pentru forma îngrijită” (Titu Popescu, în „Jurnalul literar”, nr. 1-6/2012), receptată de Horia Gârbea ca un inconvenient („Uneori se apucă să scrie cu rimă şi ritm deşi ele îl constrâng să îşi prefacă adevărata natură.”, „Luceafărul de dimineaţă”, nr. 25 -26/ 2012), la Oraşe ascunse (unde, la fel ca în Dimineaţa târzie – 2013 sau Ispita labirintului – 2014, Dan Dănilă „a ajuns să nu mai aibă prejudecăţi prozodice”, cum se exprima Silviu Guga), este insinuat de însuşi determinativul „ascunse”. Lamento-uri existenţiale (cf. Titu Popescu), poemele din Oraşe ascunse sunt aproape „narate”; doar două poezii, Minune (p. 9) şi Vamă (p. 67), mai au rimă şi ritm. Forma îi relevă „dilirionismului” (concept pus în circulaţie de Ruxandra Cesereanu cu referire la „douămiism”) lui Dan Dănilă substanţa personală: „...m-am desprins de lucruri.../ voi avea altă memorie cu alt viitor/ precum în pragul unei cârciumi necunoscute,/ când uiţi drumul spre casă” (p. 27). „Sensurile şi profunzimile separării, (ale) alienării în toate gradele obscurului”, remarcate de Ştefan Stoenescu (cf. textul de pe coperta IV a volumului Ispita labirintului, 2014), îmbracă uneori în Oraşe ascunse forma unor viziuni peisagistice aproape somnambuleşti: „Peisajele mele de noapte funcţionează/ cum vin şi insomniile, femei despletite/ nechemate, vitale, furtuni ale sângelui/ Apar cu precizie matematică pe tavan” (Lanterna magică, p. 39) sau „Îmi amintesc o casă bolnavă ca un om într-o rână/ printr-o fantă îngustă moartea privind sau ordalia/ prefăcută în pasăre cu limba tăiată. Creierul arde/ pe celălalt mal cu negre corăbii unde fluxul adună/ tot sideful lunii. Sună alarma dar nimeni nu fuge/ spre unicul far, naufragiatul e uitat de secole. Doar/ sirenele palide cântă iar sânii lor fără lapte parcă/ sunt nişte faguri uscaţi, par încheieturi de păpuşi/ stricate...” (Vis, p. 66). Dan Dănilă îşi asumă condiţia de „pieton rătăcit printre alţi pietoni/ anonimi cu ochii de plumb topit/ lenţi, cenuşii” (p. 40). Poezia devine un fel de Jurnal de bord (cf. titlul poemului de la p. 59), iar notaţiile dau textului densitate, şochează, scot la vedere părţile ascunse ale oraşelor, le amplifică, le conferă acea capacitate pe care numai scârţâitulcretei pe tabla neagră o mai avea, de a pune în funcţiune neurastenii latente: „Muzicuţa cerşetorului în faţa unei biserici/ acoperă orga, rezonează cu bronzul coclit/ al inimii civilizate gata să devină tandră./ Sparge zidul sonic, ca o rachetă nucleară.” (Cântec urban, p. 7). Alteori notaţiile citadine („Un câine ud sub felinar şi lună” – Câine ud, p. 17) reactivează „melancolii”: „Tinereţea, un tablou fovist aruncat sub pat/ şi căutat toată viaţa...” (p. 32). Peisajul fovist redimensionează „pastelul”, transformând „elementul dinamizator” din final, în a cărui introducere Alecsandri era „maestru”, în pretext evocator: „Obsesia păpădiilor din picturile foviste,/ galbenul de pe toate copertele revistelor/ şi mult mai târziu (sub florile soarelui),/ îmbătat de polenuri venind dinspre nori/ ca durere de tâmple într-o vară indiană./ Mă îndrăgostisem, la o lecţie de pictură/ de tubul acela de cadmiu adus din Paris/ (iar Luvrul era foarte concret – de atins/ cu vârful pensulei muiată în apa Senei)/ Un lan de grâu, atât de cald în copilărie,/ eram blond iar bunica mă căuta: Hamlet,/ Hamlet, unde eşti, hai acasă măi băiete!/ Cât de departe e acum ascunzişul acela/ cum să fac să-l revăd, unduit şi discret...” (Păpădia, p. 44).

Lăcrămioara STOIE

ASTRA / 1-2, Brașov 2016

 

 

SIMULTANEITĂȚI                                                                                                                                                                                                                                                                 
Dan Dănilă:  Orașe ascunse


    O existență între două repere spațio-temporale distincte (punctate prin câmpuri semantice sugestive, exprimate metaforic și remarcabile încă din titlurile unora dintre poeme: Decembrie, Lumina de ieri, Muzica nouă, Dincolo etc.) este obiectul atenției lui Dan Dănilă în cartea lui despre Orașe ascunse – Editura Armanis, Sibiu, 2016 –, a cărei alcătuire deosebită este relevantă prin combinarea prozei cu poezia, păstrând însă, mereu, preponderența tonalității lirice, nuanțată, uneori, prin pasaje cuaspect narativ.
    Într-o curgere calmă, echilibrată, fără patetism, fără efuziuni, poemele trădează, totuși, de la început și pe tot parcursul volumului, o sensibilitate deosebită a celui ce scrie, ceea ce, paradoxal sau nu, îl așază în propriul turn de fildeș, de unde evaluează și reevaluează, piesă cu piesă, trecutul și prezentul, precum și două tărâmuri, în dimensiunea lor concretă, tangibilă, dar, mai ales, în cea spirituală, în fireasca tentativă de a le înțelege justețea sau injustețea resorturilor.
    Un profund și acut sentiment al dezrădăcinării străbate, încă de la început, poemele din volum, iar nevoia de uitare – ori, măcar, de simulare a uitării – pare a fi invocată de poet ca o necesitate salutară: Miriște a uitării, la marginea abia bănuită, / ghimpi negri aproape bolnavi de simetrie. Marginea (auto)impusă, mai exact sentimentul acesteia este imaginea spectrală cu care se confruntă sensibilitatea poetică, mereu cu senzația incompatibilității, oricât ar căuta secolul potrivit, timpul, în stare să găzduiască și începutul, dar și finalul simfoniei. Un câmp semantic al tristeții stăpânește întreaga carte a lui Dan Dănilă, reiterare a celebrelor categorii negative, identificate de Hugo Friedrich în lirica modernă. Iar „mesagerii” lui sunt, aici, traduși metaforic: Mireasa bătrână cu lacrimi de chihlimbar, războiul albastru, batista deșirată, o copilărie palidă, mâncată de bruma anilor, apoi praful orașului care devoră prea lent etc. și, peste toate, febrele milenare, cu tot crivățul lor, adus în lesă până la marginea catacombei – din nou „marginea” –, și doar într-un singur poem, unde neliniștea pare că ar dori să scape din imperiul neuitării, în care stăpânește memoria ca un monstru, fără fel sau chip.
    În acest context, imaginea elegiacă a lumii, ca un azil de bătrâni / nebuni, este aproape un topos care tranzitează episodic volumul, precum un Recviem interzis pentru o sinucidere lentă. Este, în cea mai mare parte a cărții, o lume surprinsă în plin proces de destructurare, de pierdere, prin permanentizare a resorturilor normalului, unde ultimul trecător, bețivul care iubește căldura capacelor de canal, dar și ceilalți paraziți cu joben și limuzină, rămân singurele imagini vizibile, interfața adevărului, dincolo de care, metonimic, realitatea –absconsă, pentru cei pomeniți – răzbate, totuși, anonim: Cineva plânge sau cântă, cu aburi în gură. / Muzicuța cerșetorului în fața unei biserici / acoperă orga, rezonează în bronzul coclit / al inimii civilizate, gata să devină tandră, într-un Cântec urban.
    O consecință a tuturor acestora ar fi fuga sau teama de ceva, oricum ireversibil (…De ce / să mai caut drumul înapoi, unde e foamea?), care declanșează retorica unei întrebări nerostite ori doar răsunând în sine, în limitele unui orizont rezumat la un univers din care nu mai poți ieși / fără pierdere, ceea ce se constituie într-o adevărată certitudine.
    Confesive, evocatoare, poemele din volum transcend imediatul și se situează într-un plan în care, inventariind amintirile rămase departe șI vagile interacțiuni cu un concret rarefiat sau doar stilizat, prin vocea lirică, poetul constată, fără efuziuni ori lamentări: Am o viață dublă numai din nedumeriri / și morfină nediluată, greu de procurat, / ca să trec testul detectorului de minciuni / prin abandon de sine. Dar poate tocmai o asemenea situare în(tre) două lumi este cauza bulversării secvențelor temporale, de vreme ce sinele observă: Mâine am fost la casa scriitorilor de hârtie, / eram nepregătit, nu aveam cuvintele la mine. /… / … Ieri nu / mă mai duc, e zi de sărbătoare…
    Mai mult, o amărăciune distilată până la resemnare răzbate aproape din fiecare text cuprins în carte, venind parcă din conștiința unei ireversibile rupturi, generatoare a unei incurabile convingeri că există mereu două tărâmuri: colivia, deschisă doar câteodată, și restul, cu un numitor comun însă, zadarul deșertului, ceea ce, implicit, induce ideea că spațiile pomenite sunt interșanjabile. În privința „coliviei” cu program, și a „închisorii”, ale cărei ziduri par ele însele de aur, văzute prin prisma iubirii (vara primei iubiri), acestea sunt două dintre metaforele transparente, care traduc perimetrul carceral, din care poetul însuși a reușit să se desprindă.
    Paradoxal, poate, în universul amintit, Limite erau inima, mereu descoperită,/ răsfrângerea pleoapelor peste lumină, / ierburile uscate dintre două limanuri / (…) / cenușile de suflet ce îngrașă pământul. Totuși, nici iubirea, muzica, nici elanurile sufletești de fiecare zi nu lipsesc din cartea lui Dan Dănilă, însă acestea par a sta – orașe ascunse ori, făcând legătură cu alt volum al poetului, fragmente dintr-o Atlantidă care există, dar, pentru a le remarca adevăratele dimensiuni, e nevoie de inițiere – într-un plan secund.
    Falia dintre cele două lumi, a cărei existență este sugerată de la începutul cărții, se adâncește gradat, transformându-se într-o rană sufletească cvasi-letală, oricum incurabilă, după ce, mai întâi, devine obsesie dureroasă, chiar dacă nu-i sunt recunoscute fățiș efectele, poate dintr-un soi de mândrie, nu neapărat creaturală, ci, mai degrabă, etnică: Începe viața subterană cu măști, / de azi nu mai există întoarcere, / un capăt de punte se prăbușește, / trecem spre roșul aproape etern. Un asemenea statu-quo devine atentat la aspirația spre desăvârșire, manifestată, schimbând proporțiile, de pildă, în Cercuri sparte, contracte rupte cu zâmbete, ceea ce face aproape imposibil gândul de a încerca să lipești cioburile ființei.
    Pe de altă parte, între „muțenia”, asumată deliberat, și o insomnie care pictează și descrie nopțile, starea de veghe a conștiinței este expresia / consecința unor frustrări acumulate pentru care implacabilitatea refacerii întregului este o realitate indiscutabilă: cioburile ființei se pot lipi, numai că rezultatul poate fi tranzitoriu, fiindcă, pentru cel ce simte fragilitatea lumii, coroborată cu o instinctivă teamă în fața necunoscutului (drept care tot ce atingi se retrage ca ochiul de melc), Viața e mai subțire decât aripa de fluture.
    Privite la nivelul întregului volum, fragmentele de viață transpuse în poeme sunt redate printr-un inedit pluriperspectivism, fiindcă ochiul artistului – poet și plastician – dă la iveală, pentru receptor, fluxul oglinzilor, unde se regăsesc și eșantioane din alt secol, secvențe din chintesența unui timp pierdut inexorabil, peste care, de pildă, tronează efigia tatălui, dar și flash-uri din prezent, însă tot segmente doar, devenind, aproape instantaneu, imbold pentru reflecție asupra sinelui, precum Un câine ud pe sub felinare și lună, sau / o amintire de pe când adoram toamnele, cu adieri de damnare. Și, tot printr-o asemenea asociere senzorială, se mai poate identifica, spre exemplu, boala somnului în marea pictură murală, un somn cu alte valențe decât cel salutar din creația blagiană.
    Într-o Artă poetică, pe de altă parte, creatorul contemporan sintetizează, apoi, ingredientele prin a căror mixare scontează o posibilă împlinire a menirii vocației sale: un vulcan încă tânăr, încă modest, / nesulfurat de amurguri ascunse în sine, / epigon al potopului (…), cu toate celelalte atribute care-i pot asigura profilul reușitei, apoi cerneală groasă, care să-i dea perenitate scrisului, insomniile și, neapărat, trei muze, care să presare peste falange / zestre cântărită pe cea mai fină balanță… Dar rețeta dezvăluită este doar o propunere, fiindcă totul se raportează numai la dureri nevindecabile prin cuvinte, cu atât mai mult cu cât privirea artistului surprinde, mai ales, ceea ce se află dincolo de posibilitățile de receptare ale ochiului obișnuit, în clipa Când lanțurile nevăzute se frâng și atomii / măsoară doar nuanța de verde a timpului și se poate vedea fața ființei.
    O observație privitoare la poezia contemporană, în general, ar fi că, pentru poetul de azi, afiliat sau nu postmodernismului, intertextualitatea este o manifestarea aproape sine qua non. Nici Dan Dănilă nu face excepție în această privință, iar nume sau doar sintagme esențiale pentru devenirea omenirii trec și în creația lui, cu tot firescul, poetul amintindu-i pe Cristofor Columb, pe Magelan, Borges, Homer, Hamlet, Ulise, Mozart, evocând râul, ramul și fiind tentat, de fiecare dată, să repete biblica exclamație Ecce homo!
    De-a lungul volumului, un laitmotiv este amintirea, exprimată printr-o continuă defilare de secvențe dintr-un trecut irecuperabil, cu atât mai mult cu cât par a aparține altui spațiu, motiv pentru care poetul se apleacă atât de atent asupra lor: Amintiri ca niște răspântii bătute de vânt / desenau o hartă de necuprins cu privirea… Astfel, rutina, aspecte, obiecte (Hainele noastre) sau acte banale și cronofage ale existenței sunt, tot în paradigmă postmodernă, inventariate, în contextul larg al viețuirii, unde Cunoașterea gesturilor, descrierea culorii / ne fură jumătate; cealaltă jumătate / e darul neprețuit pe care îl facem, roșind / de lăcomie sub privirile celor mai tineri…
    Pe fundalul amintirilor, îngemănate cu trăiri din prezent, enunțurile aforistice – cuprinzând, adesea, tristețe și cinism, concomitent – devin corolarul unui întreg a cărui parte inalienabilă este și poetul sau în special poetul, cel ce constată că Întotdeauna soarta merge pe sârmă / și lovește direct în față ca foamea sau: Fiecare își apără mușuroiul lui mișcător, fiindcă viața e un lung șir de triste comemorări…
    Meditativă, vocea lirică trece, uneori, de la propriile trăiri, de la contemplarea propriului trecut, din care desprinde fragmente, la asumarea statutului de purtător de cuvânt al tuturor, prin evaluarea omenescului inclus în oricare act ce ne reprezintă, tradus prin prezența în text a persoanei I plural, a pronumelui și a verbului, vorbind, spre exemplu, de cerul subțire care ne respiră ori observând că putem râde și cânta.
    Destinul (dacă te-ai născut în zodia potrivită / ai putea chiar să…), configurarea politică a lumii, cu trimitere la evenimentele care au împărțit timpul generațiilor actuale în două etape (înainte și după ce Europa / a dat noua lege a dreptului la extaz, / anestezia locală pentru cel pribeag) sunt alte câteva dintre temele la care meditează poetul și pe care le propune, subtil, în același sens, cititorului.
    Fără punct și virgulă, așadar, poemele lui Dan Dănilă aduc o juxtapunere de stări, observații, meditații, căutări, prin care se relevă o sensibilitate vulnerată de o conjunctură istorică din care se alcătuiește perspectiva asupra unei umanitățI scindate de vanitatea unora dintre părțile ei componente, „fenomen” însă unde sunt cuprinse majoritatea, cărora artistul caută să le păstreze amintirea, spre o corectă apreciere, mai ales de către cei care au norocul să nu trăiască asemenea experiențe, dar care, în același timp, ar avea posibilitatea nefericită de a crea condițiile spre a o reface.
    O stare elegiacă pare să prindă tot mai mult contur către finalul volumului, când trăirile se decantează și cel ce-și epuizează o parte consistentă din puterea de a cântări, și cu măsurile proprii, dar și cu ale lumilor pe care le locuiește are, în fine, curajul să-și strige direct neliniștea șI chiar suferința: Vai, prietenii mă recunosc după vechea / fotografie…
    Așadar, creația lui Dan Dănilă din volumul de față transmite disconfortul inevitabil trăit de cel care, fără a face o dramă din aceasta, se rupe de o lume pentru a se fixa în alta, păstrând nealterate datele toposului din care a pornit și pe care le redefinește mereu prin scrisul său. Este vorba, în consecință, de o creație densă, la nivelul sensurilor, exprimare a profesiei de credință a poetului, care încearcă să privească (sau să dea asemenea impresie), cu un fel de detașare spre lumea lăsată în urmă, dar căreia îi rămâne tributar, prin manifestări esențiale ale ființei sale.


Mioara BAHNA
Revista Plumb, Anul XI, Bacău, iulie 2016

 

ELIBERAREA DIN IERIHON:
DAN DĂNILĂ, ORAŞE ASCUNSE

Conform listei de pe coperta a patra, Dan Dănilă este acum la al doisprezecelea volum al său de versuri (Oraşe ascunse, Ed. Armanis, Sibiu, 2016). Lucrând harnic ca o albină, culegând nectar şi transformându-l în picurul din faguri, poetul este, începând cu volumul de mare succes, Atlantida există (Ed. Limes, 2011), prezent în fiecare an cu câte un alt volum, fiecare cu personalitatea sa, cu noutatea sa mereu interesantă, realizat cu acelaşi remarcabil meşteşug artistic. Dan Dănilă şi-a definit demult vocea sa proprie în poezia contemporană, originalitatea sa dovedind o stabilă maturitate creatoare. Încercând să-l clasifice, criticul şi poetul Radu Vancu îi găseşte afinităţi cu patru generaţii recente – cele din ’70, ’80, ’90, 2000.
Volumul Oraşe ascunse are ca temă principală lumea exterioară şi interioară a mediului citadin, uneori cu o uşoară tentă biografică, dar cuprinde totodată şi poeme pe alte teme, una din ele find cumva un ecou al penultimului volum, Aerul călătoriilor. Cartea, cu o frumoasă copertă, realizată de autor care este şi un talentat artist plastic, debutează simfonic, amintind parcă de versul masiv, incantatoriu, al lui St. John Perse, ca o bucurie neîncetată a declamării, a înşiruirii gândurilor, într-un mers majestuos, aproape imnic. Structura poemelor păstrează o anume aşezare în pagină, frazarea este caligrafiată diferit de cea a volumelor anterioare. Deşi aparent tonalitatea poemelor citadine este amară, prin ea transpare o deosebită căldură umană, o compasiune adâncă pentru semeni, pentru cei vitregiţi de asprimile societăţii. Mi-amintesc că, la vremea tinereţii lui Dan Dănilă, debuta în 1973 Mircea Florin Şandru, jurnalist la Viaţa studenţească, cu o plachetă cu un titlu puţin înrudit, Elegie pentru puterea oraşului (Premiul de poezie al Editurii Eminescu), scris într-o tonalitate asemănătoare, proprie unui condei sincer, neplătind tribut mai marilor zilei. Volumul Oraşe ascunse este mai mult, căci a fost scris la o vârstă ce a acumulat o îndelungă experienţă de viaţă. Dan Dănilă este trecut de şaizeci de ani, ştie ce înseamnă suferinţa şi pentru el „aleea aventuroasă dintre străzile noastre/ de când eram tineri” (Câine ud) aparţine trecutului, precum „acele afişe jupuite din mers/ care ne amintesc anotimpurile pierdute” (Oracol).
Poetul contemplă cu emoţie lucidă urbea şi forfota ei: „Pietonii, penibile muţenii sau/ vacarm de Babilon. E ceva de neînţeles” (Oracol); „Fiecare îşi apără muşuroiul lui mişcător,/ viaţa e un lung şir de triste comemorări” (Călăuze); „Azi cel mai bine este să fii o urzică, nu om/ în labirintul acesta uriaş, căutând legume” (La piaţă). Simte „mirosul acela/ de frunze zdrobite” care „era tot una cu iubirea” (Câine ud) şi tresare atent la zgomotele străzii, cu o tristeţe care ascunde dragostea pentru sublimul profund al fiinţei umane: „Cineva plânge sau cântă, cu aburi în gură./ Muzicuţa cerşetorului în faţa unei biserici/ acoperă orga, rezonează cu bronzul coclit/ al inimii civilizate” (Cântec urban). Poetul sesizează subtil un anume „praf specific care ne leagă de străzi şi cartiere/ deşi ţi-e atâta lehamite de duhoarea pubelelor,/ de gunoaie zburătoare peste intersecţii” (Asfalt) şi nu se teme a dezvălui mizeriile locurilor aglomerate, în versuri de o căldură umană împresionantă: „Beţivul iubeşte căldura capacelor de canal,/ mai solitar în fermentul puturos al pubelei/ decât ceilalţi paraziţi cu joben şi limuzină,/ doar un vid de putere l-ar profila în martir” (Cântec urban). Bacovian, oraşul îşi poartă maladiile. „Pe coridorul sanatoriului cu miros de urină/ o procesiune de bătrâni cu cămăşile albe şi/ deasupra lor mii de fluturi de noapte”(Cântec urban).
Neliniştile, tristeţile, regretele, grijile, participările emotive se exteriorizează în necurmate insomnii, acestea alcătuind un leitmotiv al întregului volum. Ele punctează mersul nopţii („Intorci capul/ şi te zăreşti visând, pândind dimineaţa” - Tatăl meu) şi îl sensibilizează pe poet la pulsul tainic al oraşului care nu doarme. „Peisajele mele de noapte funcţionează/ cum vin şi insomniile, femei despletite/ nechemate, vitale, furtuni ale sângelui” (Lanterna magică). Poetul priveşte cu empatie „un câine ud pe sub felinare şi lună” (Câine ud), recepţionează sunetele surde ale străzii în misterul întunericului („Noaptea aud cum geme/ oraşul împresurat de pustiu” - Armistiţiu) şi ghiceşte sub ele „disperarea trează care asfaltează oraşul” (Nimeni). Ca o Rugăciune, „aleargă în somn peste acoperişuri/ răsfoind cu atenţie ziarele de seară/ (deşi deocamdată sunt orbi) copii/ blonzi din orfelinatul fără ferestre,/ doar când e lună plină, tentaculară./ Dă Doamne să nu cadă ca frunzele,/ să se întoarcă în paturile metalice/ să iasă numărătoarea de dimineaţă”. Imagine foarte puternică, pentru această repetată evadare urmată de reîncadrarea cuminte în rigorile urbei, ca într-un ciclu al mersului sistolic al inimii oraşului.
Uneori totul pare o închisoare. „Merele au gust de apocalipsă/ de parcă e masa condamnatului” (Flori arse). „Fiecare sunet o ghicitoare mai dureroasă/ decât trădarea, izolarea în ospiciu, doar/ o celulă umedă într-o carceră fără nume/ sau un mesteacăn din nesfârşite siberii/ pe care era scrijelit un nume de rusalcă” (Câine ud). Nici o mirare că în artificialul urbei, cu dependenţele sale, cu angoasele şi cu mafiile sale, cu goana după putere, deschiderea spre dictatură devine lesnicioasă. „Umblu prin lume cu un dicţionar poliglot de/ gesturi dar tot nu sunt înţeles, zâmbetul poate/ fi ceva prietenos sau bătaie de joc, risc să fiu/ împuşcat de imberbul cu kalaşnikov, cu mâna/ aceea care nu atinge mâncarea. Cu gâtul tăiat,/ înjunghiat pe la spate, adevărul îşi dă sufletul/ pentru noi. Noi, mincinoşii hrăniţi cu acadele.// În loc de prohod, un râgâit şi un scuipat întins/ cu bocancul. Mirosul de carne arsă e normal,/ aşa se sărbătoreşte, de când lumea, o victorie.” (Dictatură).
Nevoia de evadare devine extrem de stringentă în „adevărul bolnav al cazărmii” (Totuşi): „lângă zidul prăbuşit parcă mă trezeam/ numărând clipele, ca pentru eliberare” şi „chiar zidurile închisorii/ păreau de aur atunci şi iedera evadase,/ nevinovată” (Poem). Cu puţin curaj, gândul şi inima pot prinde aripi şi călătoriile undeva departe par a deveni verosimile. „Cârpaciul de inimi, cardiologul cel vesel/ caută semnele despre care citise cândva,/ operează visând continente ascunse, aici/ nu mai e nimic de făcut, sufletul a zburat/ ca o pasăre speriată de un simplu foşnet,/ poate altădată se închide la timp colivia” (Medicus). Cu participare afectivă şi lumini în glas, ca o eliberare, poetul se adresează astfel semenilor: „Doar zăpezi îmblânzite vă doresc tuturor/ cu dimineţile limpezite, între paranteze/ şi urşi albi ca nişte vise flămânde şi reci” (Artă poetică). El cere călăuzei sale locul cu viaţă adevărată, lipsită de false promisiuni, de miraje, de minciună: „La marginea imperiilor, vulcani/ şi vulturi, tu condu-mă departe/ de vraja corăbiei moarte demult” (Călătorie).
Dar sub presiunea rigorilor, a strâmtorărilor, a cenzurii şi a perversiunilor, omul îşi confecţionează un scut sub care să-şi poată regăsi libertăţile sale interioare, filosofia simplă a lui Carpe diem, aşa cum se întitulează un excelent poem al prezentului volum. „Şi m-am desprins de lucruri, nu fără regretul/ celui care şi cunoaşte limitele” (De lucruri). Trebuie să nu uităm că „întotdeauna soarta merge pe sârmă/ şi loveşte direct în faţă, ca foamea,” dar „atâta vreme cât mai eşti în mişcare/ ai dreptul să crezi că se mai poate,/ mâna încă nu-ţi tremură către cer/ şi izvorul tău nu va seca niciodată” (Omidă). Aşa cum este, viaţa trebuie trăită cu bucuriile ei mici, cu „setea de verde, jungle cu poteci/ de culoarea ruginei plouate” (Lanterna magică), gustând fiecare clipă, uitând voit că, poate, şirul lor se va sfârşi curând. Iată exemplul de trăire atât de intensă a lui Mozart care nu a încetat o clipă rodnicul său proces de creaţie: „Sfârşitul cu fruntea căzută pe partituri/ pe când porumbiţa guruie la fereastră/ iar zăpada încă nu s-a topit pe creste” (Recviem).
Şi astfel ajungem la poemul foarte interesant, despre ceva familiar, un element intrinsec, totalmente citadin, pe care îl constituie Hainele noastre: „Prima dată le purtăm, le frecăm, le rupem,/ apoi le dăm jos, le lepădăm şi le depunem sau le agăţăm în cuiere” etc etc, până când însăşi „tinereţea” noastră devine „un tablou fovist aruncat sub pat/ şi căutat toată viaţa, cu furie”. Deci nu veştmântul sacerdotal al marilor oraşe, al palatelor şi templelor, ci haina cea de toate zilele sub imperiozitatea formală unde intervine artificiosul modei, eleganţei, grijii de comparaţie cu alţii, falsităţii, acoperind „goliciunea gingaşă, puternică, de heruv” de acasă.
La urma urmei, deci, putem supravieţui şi, în fond, n-avem de ce să ne fie frică: „e doar oraşul, nu te teme”. Astfel sună ultimul vers al puternicului poem Imnul oraşului cu care se termină volumul - un poem inspirat, o superbă caracterizare a mediului citadin, a cenuşiului, a singurătăţii în mijlocul mulţimilor, a înstrăinărilor, a artificialului, a trepidaţiei care îngroapă trecutul în uitare, din acesta rămânând doar, ca schelete, murdăriile de pe trotuare. Peste toate acestea domneşte însă o putere de regenerare, o energie tonică – „avionul părea că se prăbuşeşte dar era un nor dezacordat”.
Noua carte a lui Dan Dănilă nu este un strigăt de disperare sau un suspin de resemnare. Din ea răzbate peste tot înţelepciunea eternă a vieţii plenare, a suferinţei transfigurate în bucurie. Iată de pildă un poem singular, o minunată oază de lumină, o beţie de frumos, în lumea culorilor, a galbenului: „obsesia păpădiilor din picturile foviste/ galbenul de pe toate copertele revistelor/ şi mult mai târziu (sub florile soarelui), / îmbătat de polenuri/…/ Un lan de grâu, atât de cald în copilărie,/ eram blond” (Păpădia).
Aflăm în acest volum şi o emoţie a dragostei curate, un erotism delicat, care apare însă nu pentru a se savura pe sine ci pentru a fi amintit în treacăt ca funcţionalitate pentru lumea ideatică a autorului. Aşa sunt frumoasele versuri: „Anatomia genunchilor şi buzelor tale,/ falangele ca nişte calde orgi de ivoriu,/ nu e aşa că suntem foarte bine făcuţi?/ Cum simţim fiecare gram al trupului,/ desprinşi de lestul final al tandreţelor!/ Cavitatea luminoasă a gurii povestind/ chiar fără voia noastră despre tot ceea/ ce ne este străin şi ne hrăneşte” (Anatomia genunchilor). Poetul rulează strâns afişe cu artiste „pentru colecţia mea de femei în culori” ca apoi să le mângâie „cu degete tumefiate”. El rememorează momente de tandreţe: „Le citeam lângă abajur ca să le adorm/ din cărţile mele preferate”, „sau le legam cu eşarfe aduse din Tibet/ încheieturile albe” (Mai multe femei). „Ce parfum nomad/ al sânilor fremătând ca frunzişul./ Femeia care îmi aduce cireşe, cu/ cele zece degete ale unei dorinţe,/ trupul, peisaj cu gutui peste care/ plâng cocorii, pod frumos arcuit/ la care revin neconsolat. Fiecare/ centimetru pătrat al iubirii e mut” (Secetă). „Deci te port în cutele hainelor,/ în barbă, în păr, te amestecă vântul cald/ cu uluirea, îmi privesc mâinile, mângâi/ ceva fără să ştiu” (Elegie).
Cartea este plină de imagini frumoase, sugestive, izvorâte dintr-un talent poetic autentic, ca de pildă: „Mireasa bătrână cu lacrima de chihlimbar/ ce aşteaptă să se termine războiul albastru” (Atât), sau „în loc de cruci, florile soarelui, nescrise./ Vom întoarce, încet, capetele după stele” (Medicus), sau „Atâta linişte de parcă ninge cu albe păduri desfrunzite/ de mesteceni” (Decembrie). La fel sunt şi altele: „Privesc un asfinţit de culoarea gingiilor,/ prevestitor” (Oracol), sau „Amintiri ca nişte răspântii bătute de vânt” (Neînţeles), sau „Sunt un fir de nisip care arde secunda” (Ploi), sau „Va măsura golul dimprejur cu palma şi cotul,/ fără grabă, ca o femeie bătrână la ţesut urzică/ şi sacul acela va ajunge pentru toţi” (De lucruri)
Este interesant de analizat şi noutatea formală a discursului liric pe care o propune recenta carte a lui Dan Dănilă. Poetul a atins o maturitate creatoare, un meşteşug rafinat, demn de invidiat sau de elogiat. După cum consemnează el în câteva elocvente versuri, creaţia este rodul unei mari combustii interioare, a unui „vulcan, încă tânăr, încă modest,/ nesulfurat de amurguri închise în sine”, erupând neîntrerupt şi acoperind totul împrejur ca un vajnic „epigon al potopului” (Artă poetică). „Lava” lui „ucenicind strofa/ sub şiruri paralele de ploaie”, marcată de insomnii creatoare, de „pori nepătrunşi de protosilabe/ rimând doar cu sine”, care în lumina dimineţii pare ca o „ceaţă” fără delimitări certe dar care spune în destul despre setea de afirmare, de comunicare a unor stringente adevăruri personale, despre „disperarea” de a nu „deveni muţenia însăşi” (Artă poetică). În acest sens ne amintim că Valéry nota cândva că „lirismul înseamnă entuziasm şi odele marilor lirici au fost scrise fără reîntoarceri, în viteza vocii delirului şi a vântului dezlănţuit de spirit” (Poezie şi gândire abstractă în Paul Valéry, Poezii. Dialoguri. Poetică şi estetică. Ed. îngrijită de Ştefan Augustin
Doinaş, Ed. Univers, 1989). Eseistul şi poetul francez observa că Poezia se caracterizează prin „două funcţii bine distincte. [Ea] desemnează mai întâi un anumit gen de emoţii, o stare emotivă particulară”. Am numi-o faza iniţială de inspiraţie şi de emisie – poetul este emoţionat, sesizează, reflectează. Aşa ar fi de pildă întregul poem al lui Dan Dănilă, poem plin de euforia „galbenului”, Păpădia. Sau versurile acestuia din poemul Cenaclu, din acelaşi volum: „Toate muzele care şi-au uitat numele/ au venit dar nu mai e loc pe canapea”.
Eseistul francez mai adăuga: „poemul nu moare pentru că a trăit; el este făcut tocmai pentru a renaşte din propria-i cenuşă şi pentru a redeveni la nesfârşit ceea ce era”. Poezia „ne face să ne gândim la o artă, la o ciudată industrie al cărei obiect este acela de a reconstitui emoţia” iniţială (Paul Valéry, Poezie şi gândire abstractă), căci „esenţa poeziei este o emoţie caracterizată prin forţa expresivă spontană pe care o dezlănţuie” (Paul Valéry, Cuvânt despre poezie). Am numi această fază, faza a doua, finală, de comunicare şi de recepţie din partea cititorului. Aşa ar fi de pildă versurile lui Dan Dănilă din Poemul ştiut: „Scris foarte mărunt pe două bonuri de masă/ uitate în buzunarul secret al ceasului de aur/ poate abia după întorsul sacoului va fi citit”. Sau: „Pentru poem, ia o maşină de/ spălat scrisul de mână. Din America/ va veni un aparat pentru conversaţii” (Carpe Diem). „Hieroglifele prind viaţă, se preling încet/ şi pornesc spre oceanul de unde au ieşit./ Mai bine te chirceşti sub plapuma rimei,/ mai bine tragi metafora veche peste tine” (Teama).
Aceste două faze, două „funcţii”, ar corespunde oarecum cu termenii lui Ion Barbu, comentând pe Jean Moréas: „cununa înflorată” şi, respectiv, „Lira”. Discursul poematic al lui Dan Dănilă, un scriitor profund, cu multă experienţă de viaţă, cu forţă de gândire şi un inspirat meşteşug artistic, seamănă cu un fluviu neîntrerupt de gânduri şi imagini, uneori extrem de neaşteptate, cu înţelesuri nu întotdeauna la îndemână, a căror cheie se dezvăluie doar la relectură, cerând astfel uneori un exerciţiu cu adevărat iniţiatic. „Un pelerin/ va veni (sau nu va veni, nu acum, poate)/ totuşi din altă vreme, mai prietenoasă cu/ materia incoloră a viselor” (Mesagerul). În poemul Totuşi aflăm versurile: „Mai sper sub colinele iluzorii ale anarhiei/…/ să apară iar silueta familiară a pelerinului/ pe care numai aleşii aleşilor o pot vedea” (s.n.). La fel în Nimeni: „Insomniile par cuburi de granit adăugate/ mereu pentru drumuri pregătite dinainte,/ invizibile acelui care numără secundele” (s.n.). „Pe cuvântul meu îşi face cuib heruvimul” (Cuvinte). „La marginea oraşului înghiţit de ceaţă/ aveam voie să număr siluete din turn/ să mă clătesc cu albul de lună pe faţă” (Poem de noapte). „Doar un singur obiect pluteşte cu burta în sus:/ jurnalul concret, scris cu cerneală simpatică”, deci cu un înţeles accesibil doar celor care cunosc secretul scrierii (Jurnal de bord). Inefabilul trebuie sesizat cu mare atenţie şi concentrare dar pentru aceasta e necesară iniţierea: „Viaţa e mai subţire decât aripa de fluture,/ tot ce atingi se retrage ca ochiul de melc” (Cercuri). Acest aspect al sensurilor ascunse, care se lasă dezvăluite, la fiecare relectură, aducând
noi şi proaspete mesaje lirice, constituie în fond un atribut al marii poezii, oricât de simplu sau complex i-ar fi limbajul. Procesul de instruire, presupunând un efort mereu reluat, aminteşte cumva de repetitivul în care se succed anii ce marchează inele în trunchiul arborilor: „Doar cel care a plantat pomul de tânăr/ poate citi umbra sau ceaţa ca ierburile” (Tatăl meu).
Dan Dănilă propune în Oraşe ascunse o nouă formulă de prezentare a enunţului său liric. În majoritatea poemelor fiecare strofă este o frază prelungă, majestuoasă, de 5-12 rânduri ca pseudoversuri a câte 12-15 silabe. Cel mai expresiv exemplu îl alcătuieşte poemul Vis care este proză curată unde doar dispunerea grafică a textului în pagină, decis la 15-16 silabe pe fiecare rând, dă aparenţa de versuri. Şi totuşi, în ciuda turnurii bogate, proprii frazelor de proză, unde fraze lungi alternează cu propoziţii scurte specifice redării narative a unei acţiuni, ceea ce citim la Dan Dănilă deţine o respiraţie specială, incantatorie şi este neîndoielnic poezie autentică.
Bref, noul volum de versuri al lui Dan Dănilă prilejuieşte reîntâlnirea cu un poet talentat, de înaltă carură o experienţă lirică cu multiple satisfacţii pentru cititor. Poate pariul pe care Dan Dănilă şi l-a făcut cu destinul vieţii sale şi cu puterea sa creatoare va aduce încă multă vreme câte un nou volum de versuri cu fiecare an. Le aşteptăm cu nerăbdare. După cum mărturisea poetul, mai sunt atâtea de spus şi de explorat că el simte că nu a venit încă timpul alcătuirii unei antologii proprii, suficient de reprezentative.

Horia Ioan GROZA,
Revista Saeculum, Sibiu, nr. 1 (41) / 2016

 

Orașele ascunse ale lui Dan Dănilă

Scriu despre cărţile prietenului, poetului şi traducătorului Dan Dănilă, de nouăsprezece ani. Din vremea când locuiam amândoi acelaşi oraş transilvan, minunatul Sibiu-pe-Cibin. Au şi poeţii soarta lor, cum şi cărţile poeţilor, se ştie, îşi au propria soartă. Oraşele s-au înmulţit, Dan a plecat să trăiască din 1990 într-un oraş cu nume ce vibrează, parcă, la numele zodiei sale de Leu: Leonberg din Germania. Fireşte că noi am evoluat reciproc, în memoria fiecăruia despre oraşul de odinioară, în realitatea oraşelor de reşedinţă. Au rămas cărţile noastre. Mult mai harnic, sau poate numai ceva mai avid de cuvânt, Dan Dănilă a reuşit să publice câteva cărţi de traduceri din Rilke şi Villon, precum şi douăsprezece plus încă una, de versuri, cea mai recentă cu titlul Oraşe ascunse, apărută în anul 2016 la Editura Armanis din Sibiu. Ca de obicei, pe copertă, un peisaj citadin semnat de pictorul care este Dan Dănilă. Poemurile vorbesc despre oraşele memoriei, despre acele locuri sufleteşti recente sau rememorate de sensibilitatea sa lirică. Întregul volum este un lung „poem fără întoarcere“ (p. 6), alcătuit din 79 de poesii.
Răzbate pregnant sentimentul unei tristeţi aşezate, asumate, cu care poetul convieţuieşte firesc, înţelept, aflat la puţin peste 60 de ani: „După / Rainer Maia Rilke durerea se simte altfel, / mai intimă decât cea mai profundă spaimă“ (p. 7); întâlnim: „disperaţii multor oraşe“ (p. 5); „Orizontul, un vers din care nu mai poţi ieşi fără pierdere“ (p. 8); „o celulă umedă într-o carceră fără nume /.../ un port al damnaţilor“ (p. 17); „cei disperaţi, cei gata de jertfă / pe strada abruptă spre oraşul de jos“ (p. 40) – chiar Sibiul se compune din Oraşul de Jos şi Oraşul de Sus!
Exilul autoimpus consumă o dilemă existenţială, consonant unui tragic destin al înstrăinării – trecutul imposibilei întoarceri, pe de o parte, viitorul marilor regrete, pe de alta: „De ce / să mai caut drumul înapoi, unde e foamea?“ (p. 8); „Am o viaţă dublă numai din nedumeriri / şi morfină nediluată, greu de procurat / ca să trec testul detectorului de minciuni / prin abandon de sine“ (p. 10); „Începe viaţa subterană cu măşti, / de azi nu mai există întoarcere“ (p. 14); „nici un obiect recunoscut primprejur, / fiecare sunet o ghicitoare mai dureroasă / decât trădarea, izolarea în ospiciu, doar / o celulă umedă într-o carceră fără nume“ (p. 17); „nefericit mai sunt totuşi în ţara exilului / unde totul creşte întors, fără sevă“ (p. 31); „Un text e ca o înfrigurată puşcărie, / îmi spune chiar poetul zidit de viu /.../ Dar azi, Europa / a dat noua lege a dreptului la extaz, / anestezia locală pentru cel pribeag“ (p. 61); „Umblu prin lume cu un dicţionar poliglot / de gesturi dar tot nu sunt înţeles“ (p. 63); „Ce poate fi mai rău decât exilul, norul / care nu îşi are locul nicăieri. În căderi / numai trecătoare împliniri, în rădăcini / cruntele şi nemiloasele lanţuri ascunse“ (p. 70); „Aici nimeni nu cunoaşte pe nimeni, e mai bine / aşa. Degeaba ai un nou vecin, e doar altcineva“ (p. 83).
Versurile au mai acut caracter autobiografic decât altădată, un mai bogat biografism erumpe denudând discursul de vestmântul ironiei hâtre, până mai an stăpână la nivel lingvistic şi al pozei; titlul: Poem pentru Eva conţine, pe lângă valoarea simbolică a numelui primei femei pomenite în Biblie, pe aceea a unei declaraţii fruste adresate soţiei, Eva-Maria Dănilă. Postmodernitatea poesiei lui Dan Dănilă s-a maturizat prin autoreferenţialitate directă, prin sinceritate: „Ce departe de tot / sunt pentru liniştea ei – nu mă aşteaptă / înainte de un deceniu printre emigranţi“ (p. 10); „mai avem noi nevoie de fidelitate? /.../ De parcă e uşor să lipeşti cioburile fiinţei / fără a cunoaşte începutul exact al poveştii, / ca un tăietor de lemne care repară păduri, / un pescar care trezeşte somnul cel mare“ (p. 15); „femeia necredincioasă jurământului de ieri“ (p. 35); „parcă te-aş recunoaşte, deşi nu eşti o creatură / ca să te urăsc din inimă, fiindcă mă părăseşti“ (p. 25); „Eva îmi scrie de departe că luna se ascunde / iar aburii îmbracă oamenii“ (p. 30); iar ultimul poem, Imnul oraşului, se încheie cu o imagine frapant autobiografică, încifrată, aici, până la ermetism: „O fetiţă s-a pierdut pe o stradă dar a apărut brusc / pe alta, fără nume, atenţie înaltă tensiune, circul / s-a instalat pe maidan. E doar oraşul, nu te teme“ (p. 83) – unde amintirea fetiţei sale de odinioară, tânără femeie acum, rememorează momentul când copila se rătăcise, iar călăuză i-au fost firele de curent electric de pe stâlpi, urmărite isteţ în drumul de întoarcere acasă, de la grădiniţă.
Oraşul furnicar al Eminescului mai sumbru lui Dănilă i se arată, locuit de luciditatea trăită între „fovismul“ tinereţii şi „colivia“ nostalgicei maturităţi cu multiple valenţe simbolice, când realizează, întreagă, „utopia“ existenţială: „desigur / cei repatriaţi în viclenia mileniului nou. / dar colivia are un nou orar – azi închis“ (p. 12); „chiar zidurile închisorii / păreau de aur atunci /.../ lângă zidul prăbuşit parcă mă trezeam / numărând clipele, ca pentru eliberare“ (p. 13); „sufletul a zburat / ca o pasăre speriată de un simplu foşnet, / poate altădată se închide la timp colivia“ (p. 18); „Tinereţea, un tablou fovist aruncat sub pat / şi căutat toată viaţa“ (p. 32); „O frunză / uriaşă cât o umbrelă abia poate umbri / visul următor, avatar al culorii foviste, / muritor avatar“ (p. 39); „nimeni nu-şi poate vedea colivia / înainte de a avea treizeci şi trei de ani / şi atunci este mult prea târziu pentru / orice încercare de evadare sau zbor“ (p. 43); „Obsesia păpădiilor din picturile foviste /.../ eram blond iar bunica mă căuta: Hamlet, / Hamlet, unde eşti, hai acasă măi băiete!“ (p. 44); „Acolo unde ceea ce lipseşte este esenţial, / unde e bine să uiţi numele multor obiecte / urcuşul muntelui solemn cu ochii închişi, / acolo e poate ultima utopie despre revoltă / şi schimbarea la faţă /.../ Fără de ţară, / orfan de amintiri eşti acolo dacă ai rezista“ (p. 65); „O utopie / a despărţirii apelor se împlinise aievea, / bucuria unei mâini de pământ din care / creştea arborele melancoliei“ (p. 70); „în patrie mai trăiesc toate iubirile mele, / cu ochii închişi colind aceleaşi drumuri / deci visez cu aceeaşi voluptate trecutul“ (73).
Dacă depărtarea în timp se dublează, în cazul celui desţărat, cu distanţarea în spaţiu, până la nerecunoaştere, ca în basmul românesc al Tinereţii fără bătrâneţe şi vieţii fără de moarte, de dincolo de acumulatele dezamăgiri ale realităţilor geopolitice atroce, poetul binecuvântă, din punctul său de fugă, reîntâlniri visate cu confraţii, ca pe nişte împărtăşanii: „Pietonii, penibile muţenii sau / vacarm de Babilon. E ceva de neînţeles“ (p. 29); „era aproape frate cu tine, aproape carne, / ceva sever şi milos, greu de singurătate /.../ colecţii de mici eşecuri, tăceri prelungi, / aluziile adormiţilor din case descoperite / sub cerul senin, întrebător, de neînţeles“ (p. 34); „poeţii vor intra în greva foamei curând, / doar cei care au emigrat înţeleg să traducă / ororile, cu tâmpla răcorită pe calea ferată“ (p. 49); „Nu mai cred în revoluţie, de când / înfloreşte comerţul cu martiri, iar fabrica de ghilotine se extinde“ (p. 63); „M-aş pierde şi / eu într-o linişte neinventată, măcar o oră /.../ Pe când / îşi mai puteau imagina legende credibile / aerul în puritatea lui mirosea a libertate“ (p. 82); şi iată: „Doar zăpezi îmblânzite vă doresc tuturor /.../ iar trei muze să vă presare peste falange / zestre cântărită pe cea mai fină balanţă, / (infuzii matinale de rime alese cu grijă) / numai dureri nevindecabile prin cuvinte“ (p. 21).
Din adânca melancolie a opului său, poetul iscă geografii interioare de argheziene frumuseţi şi preţuri noi: „Poate eşti omul singur, aşezat la masă, / privind cum cerul s-a aprins /.../ A murit pasărea cu aripa frântă / fiindcă a trebuit să rămână“ (p. 19); „Voi avea altă memorie cu alt viitor / precum în pragul unei cârciumi necunoscute, / când uiţi drumul spre casă. Timp împleticit / cu degetele încleştate pe mânerul unei valize, / vino sub felinar ca să-ţi văd chipul! A, tu erai / cel de demult, ştiu de câte ori am stat alături, / la un pahar de tăcere, când prietenii erau mai / departe decât buna speranţă“ (p. 27); „Cine arde în vis, / arde în sine cu ochii închişi“ (p. 68); „O, dacă norii ar putea să vorbească. Privim / prin crevasa aceasta subţire pe care cineva / o tot surpă mereu. Avem timp doar o viaţă“ (p 77). şi merită, pentru toate acestea, lauda noastră. Dar, mai ales, merită să fie citit.

Mihai POSADA, Revista VATRA, Târgu Mureș nr. 9-10 / 2016

 

Bănuind umbrele


,,Eu cred că marii vagabonzi ai lumii / nu vor obosi niciodată, prietene – / cei care au văzut o mie de porturi, / epigonii vicleanului și tristului ulise / poartă în sacii aceia de marinar / scalpul iubitei în loc de fotografie // cei care fug de ei și nu se ajung...“ Acest început de elegic este și un potrivit început de întâmpinare al celui mai recent volum de poeme al poetului, traducătorului, pictorului Dan Dănilă. Este vorba despre volumul Aerul călătoriilor, publicat la Editura Cenaclul de la Păltiniș, Sibiu, 2015, 84 de pagini.
„Vom aduna cărți, vom citi și vom bea ceaiul împreună...“, închipuia un viitor idilic o frază citită cândva. Dar nu despre o astfel de fericită întâlnire cu lectura scrie Dan Dănilă. Călătoriile cărora poetul le ridică poeme sunt călătoriile in lumea cărții, însă această lume este departe de paradisul borgesian, departe de un ,,banchet de litere“: „în mijlocul bibliotecii e patul / și ochiul ciclopului, mereu senin, / am numai o ancoră de rugină / care abia îmi mai ține pleoapele, / dar nu pot să-mi aud sângele // străbat peisaje spoite de lună, / coline și pini / fantomatici măslini, /urc și cobor ca un om de la munte / golgote înalte, trec ape, lumini“ (somn).     Elementul biografic, discret, dar pertinent, devine o lentilă prin care se vede într-un mod particular lumea scrisă sau pictată. Aerul călătoriilor vor¬bește despre „singurătatea cititorului de cursă lungă“. Atunci când cititul devine lectură profesională, cartea nu mai deschide doar fantastice lumi, inocența cititorului e un paradis pierdut prin păcatul cunoașterii. De acum, lectura devine trudă. Captiv printre cuvinte, întrețesut în textul cărții, în lumile deschise de fiecare limbă în care acesta e scris, slujind la translatarea lumilor de sensuri ori, umil demiurg, având în urmă un trecut de puține nume glorioasc și un număr nesfârșit de epigoni și având în față veșnicia, poetul e chemat pe îngusta punte a suspinelor pentru a-și împlini menirea. Încarcerat prin destin în dimensiunea evanescentă a creației literare, peregrin prin povestea fără sfârsit a cărtii, poetul, traducătorul, omul de litere trece clipă de clipă, zi de zi, printre ceilalți, dar nu ca un om între oameni, ci ca un scriitor între oameni, parcă asemenea lor și totuși dureros diferit, „pe jumătale destin, pe jumătate duh“, purtând, invizibile celorlalți, urmele victoriilor și înfrângerilor sale, respirând, robotind prin concret mereu cu neliniștea că a lăsat ceva neterminat dincolo, „peste primele sângerări din poem“. De altfel, mitul Meșterului Manole este reinterpretat în poemele acestui volum: creatorul se autozidește în creație pentru ca aceasta să dăinuie: „străzile se închid înainte și se zidesc / înapoia ta doar ca să rămâi“. Ca într-o poveste fară sfârșit munții devin pietre, pietrele nisip, nisipul devine zeu numai pentru a se preschimba iarăși în piatră care... „orice zei seamănă cu pietrele, oamenii / nu-i mai zăresc“, “chiar sisif cândva adormise, / cândva nisipul se va întoarce în pietre / iar toți rătăciții vor ajun¬ge în prag / la prima cenușă, cea nespulberată“. Circumscris acestei realități, străin călător în realilățile din pa¬gini de carte, poetului îi sunt aproape sensurile și profunzimilc separării, alienării în toate gradele obscurului. Tristețea – “care frunte tinde să se mai aplece / de propria ei tristețe încă nescrisă“, melancolia – „cea mai măre vină este melanco¬lia, / doar pentru ea nu există iertare“, bătrânețea - „vârsta iubirii inmulțită cu trei / să fie bătrânețea centaurului? Totuși, calendarele nu povestesc...“, decrepirea – „să vezi toate locurile trecute / dintr-o dată niște mute cortegii”, uitarea “dar uitarea e ca nectarul, hrana celor triști și, în final, moartea – „o altă materie care iese din gol / mai muritoare ca o coardă de liră“, sunt decriptate etegiac în poeme de către Dan Dănilă. Lumea cuvintelor este mai degrabă purgatoriu decăt empireu: “limbaj arhaic, ce coșmar erudit“ , “ești foșnetul unei pagini uitate“, “cuvintele nu au mântuit pe nimeni”, “și oameni grav bolnavi de melancolie / cu ochii ca niște răni nevindecate, / zburători peste cenușa tuturor urnelor“. Iubirea insinuată în accastă tristețe polifonică reverberează în toa¬te lumile neîmplinirea. Iubita este, metaforic vorbind, o sirenă care înoată în apele elegiace ale poemelor: trecătoare, trădătoare prin imperfecțiune, ea nu poate împlini sau măcar susține un destin în care totul rimează cu o taină nespusă“: te-aș reinventa dar pentru cine? / străină precum aerul îmi ești / sau eterul ofilit într-o floare, / un cer insinuat în fibrele inimii: și eu sunt însingurat – o consolare“ (popas).
Numai poetul, biată viețuitoare la granița dintre lumi, poate prinde în cuvinte un întreg univers bănuindu-i abia umbrele și urmându-i neabătut calea: „un drum presărat cu pietricele colorate, / doar un mozaic care încetinește pașii / de par¬că ai călca pe flăcări mărunte – / te apleci mereu — nu-s rubine, nici opale, / îți amintești jocul cu mărgele de sticlă? // nu mai ai nici o hartă cât de cât credibilă, / te ghidezi după o frunte nescrisă de tot, / dar mai mult după stele aproape fixe / ca niște păianjeni înghețați în plasele lor // dacă cineva te așteaptă, fericit călător, / dacă ți s-a lăsat o cheie în stăpânire / vei găsi drumul din vis – iată cum crește / un copac din pumnul de nisip adunat // la marginea drumului din pietre colorale“ (spre sud).

Andrea HEDEȘ, Luceafărul de dimineață, nr. 1 (1067) ianuarie 2016

 

"Cum ar spune un fost coleg de-al meu, „sunt fan labirint”, unul dintre simbolurile cele mai puternice din artă şi literatură, mai ales după ce am descoperit afirmaţia (nu mai ştiu a cui) că labirintul perfect este deşertul...
Aşadar, toată atenţia mea pentru un volum care „atacă” labirintul.
Aş fi început chiar cu „Început”, care şi este una dintre cele mai frumoase şi mai profunde poezii ale volumului:
„neînduplecate ramuri înfrunzesc dinadins
ca să nu mai vezi cerul cenușiu și înfumurat
de presupusa naștere a zeilor fără număr”
sau
„trezirea nedorită
aproape de marginea zdrențuită a unei hărți”
sunt imagini-idei care ar putea face carieră de sine stătătoare! Foarte interesantă, de asemenea, ideea că labirintul ar avea o limbă a lui! În general, poeziile din acest volum au o greutate aparte, nu ştiu cum să spun, aş zice: e în ele cel puţin tot atâta minte cât suflet… Tot atâta filozofie câtă melodie.
Ideea de exil revine din loc în loc, făcându-te să te-ntrebi dacă e vorba mai mult de exilul exterior sau de unul interior. Cum “Început” se termină cu “cuvinte (…) invers rostite”, invocarea lui Ovidiu duce cu gândul la un exil invers rostit: el în viitoarea Românie, Dan Dănilă din trecuta Românie…
Mi-e greu să aleg şi – vai! – n-am timp să vorbesc despre fiecare poem. Aş face-o! Pentru că îmi plac toate. Aşa cum cred că ţi-am mai spus, spre deosebire de foarte mulţi poeţi de azi, ale căror poezii se pot concatena sau segmenta fără să se schimbe nimic din “mesajul” lor, pentru că de fapt sunt doar fragmente dintr-o tânguire fără început şi fără sfârşit, poeziile tale sunt rotunde, dacă scoţi sau adaugi un vers se schimbă sensul, care este – pentru fiecare – foarte limpede, aş zice “foarte precis”, dacă epitetul precis s-ar potrivi cu poezia!
În plus, aproape fiecare – poate chiar fiecare – conţine cel puţin o imagine, o idee sau o frazare memorabilă, precum “vidul acela fără nume
pe care încă ne mai sprijinim”. E un final de poezie, dar ar putea fi un hai-ku! De fapt, aş zice că poeziile tale au structură de plăci holografice: orice ciob de fotografie reţine substanţa din fotografia întreagă.
Referirile repetate la zeii Antichităţii, la timp, la durată, dau o altă caracteristică a volumului. Nu sunt un… dănilist (sic!) atât de bun cât aş vrea să fiu, n-am citit atâta poezie de-a ta cât aş vrea să fi citit, dar am senzaţia aproape palpabilă că “Ispita labirintului” este un nivel superior al gândirii şi scrisului tău. Ca şi când până acum ai fi încercat diferite dimensiuni ale lumii, iar acum te întorci la originile ei, la structura ei de rezistenţă.
Nu multă lume ştie, dar există un mijloc de a ieşi în mod sigur din orice labirint: ţii o mână – de pildă dreapta – pe peretele din partea ei şi n-o desprinzi niciodată. Atâta doar că poate dura foarte mult şi, mai ales, în felul acesta ratezi toate “insulele” labirintului. Ieşi, dar cu răbdare şi fără prea multă satisfacţie.
Labirintul tău cere să fie vizitat în întregime. Nu ieşirea e miza, ci tocmai străbaterea lui integrală! Aceasta este ispita: trebuie să vezi tot, ca să înţelegi şi să simţi măcar puţin.
Şi, la urma urmei, dacă rămâi prizonier pe viaţă în labirintul poetic al lui Dan Dănilă, nu-i grav. Din contră, e frumos!"

Tudor Călin ZAROJANU, Facebook 04.03.2015

 

"Citind și recitind labirinticele ispitiri poematice ale  lui Dan Dănilă, iscate parcă de sub pana mult încercatului Ulise, le prizăm ca și când am fi devenit prietenii săi de taină cărora poetul uliseic le încredințează acum, la vârsta resemnărilor și bilanțurilor, aceste amintiri ale trăirilor și rătăcirilor, viselor sau premonițiilor sale, întrețesute cu melancolii temperate de pătrunzătoare cugetări asupra condiției umane.  Îl însoțim în acest regal liric cu bucuria de a fi avut șansa rară a reîntâlnirii unui poet de primă mărime"

Ștefan STOENESCU, Coperta IV, Ispita labirintului, editura Karth 2014
 

 

"Atât de mic și singur

printre pereți de mucava pe care mucegaiul

a început să vindece,

cu spori lansați în ciudă,

iambi și trohei în strai de-oximoron,

poetul, rătăcit într-un costum de firmă,

și alungit în umbra sa

ca un gutui uitat de toamnă..."

 

Astfel gândeam, privind coperta...

Dar, oare, poetul va întra în labirint, sau ne păcăleste cu enunțul și ne ademenește, cum cu alte titluri, în geografia unei lirici, când scufundate în tainele Atlantidei – de a cărei existență platonică dânsul nu se îndoiește – când nemernic de cotidiene și implantate prozaic în exilul unui spațiu de șură mică, șură mare sau șură universală...

Poeziile din acest volum sunt bucățele din firul Ariadnei, toarse la o șezătoare de fusul unui bărbat rătăcit printre frumoasele satului, răsucite cu șiretenie. Dacă nu ești destul de perspicace pentru a le pune cap la cap – și așeza vectorial – riști să ieși din propriul labirint, fără a intra in cel al Eului dănilean, asemenea unui ghepard orfan și namibian pus în libertate prea târziu: dacă a mâncat din paIma îngrijitorului, fără a fi cunoscut dosul acesteia, el iși va marca teritoriul libertății nu peste Iimitele impuse de țarcul rezervației în care s-a maturizat. Ideea pare a fi lipsită de logică, nu-i așa ? Dar există o logică a labirintului ?

Poate că unii din cei mai rapizi alergători ai savanei vor depăși aceste limite, la fel cum celelalte cărți ale poetului Dan Dănilă (dacă mă gândesc la sculptor și la al său Bacovia îmi vine să plâng de ploaie și plumb) se comportă atât de diferit în excursia lor prin literatura de limba română.

Fiecare din poeziile acestui volum ne sugerează pașii șovăielnici făcuți spre și prin ușa de intrare a ispitei, a labirintului sugerat ca o odisee obosită sub piele, un meninge pe care degetele încurcate în propria umbră au desenat ceva ireversibil, o capcană desenată pe frunte cu sânge uscat. Labirintul și / sau ispita sa sunt copacii adormiți, platanii în care îngeri și-au făcut cuibul, oglinzile de marmură din vechiul cimitir, dar și privirile leopardulul sau ale femeii indragostite (superbă comparație), coaja albă în care melcul nu se va mai trezi primăvara, gogoașa de mătase neagră, ulițele care nu mai duc nicăieri, dar poate fi și melancolia, ochii verzi al iubitel, profilul feminin ca o răchita frumos arcuită, grămada de lut din atelierul de la subsol unde frământa nuduri, vocea femeii modelată de prea multă iubire, elegia neterminată din care n-a evadat nimeni ca să poată povesti drumul înapoi.

Dan Dănilă creează lumi imaginare – doar e poet și nu critic bolnav de sine, care nu găsește rimă la orgoliu – pentru a-și localiza labirinturile și implicit ispita lor și a sa, de care doar astfel poate scăpa. El nu spune "piei ispită", el o trăiește cu seninătatea îndrăgostitului plecat pe mare după comori pentru iubită (marea ca labirint cu parametri mereu în schimbare), o pasează discret cititorului, iar când spune: mereu mă voi pierde în labirinturi, ultimul se va mira, va reciti poemele, pentru a căuta locul unde și retrăi clipa când a cedat ispitei, alunecând el însuși în labirint.

Confrate al meu, exilat din sau în labirint, nu ești întotdeauna singur în martie...

Walter JOHREND, în 27 martie 2014, la lansarea cărții „Ispita labirintului“

 

"Despre Dan Dănila am auzit mai întâi pe la sfârșitul anilor '90 de la Mircea Ivănescu – marele poet vorbea cu apreciere & căldură despre acest poet optzecist care, spre deosebire de congenerii lui colocvializanți pe model american, îl afecționa pe oracularul & reflexivul Rilke, din care de altfel a și tradus excelent. Într-un fel, gesticulația aceasta culturală a lui Dan Dănilă amintește de aceea a lui Ion Pillat – branșat la tot ce însemna revoluție poetică europeană în interbelic, acela alegea conștient o formulă neoclasică care, născută gata bătrână, s-a dovedit totuși mai rezistentă decât multe ale contemporanilor săi. Tot astfel, poemele lui Dan Dănilă sunt născute cumva vechi; dar ele se vor învechi mai greu decât multe alte noutăți ale vremilor noastre."

Radu VANCU – Coperta IV, Ispita labirintului, editura Karth 2014

 

Atlantida din noi

Mărturisesc că până de curând nu știam mare lucru despre poetul Dan Dănilă. Documentându-mă în vederea scrierii acestui articol am aflat că este sibian, că anul viitor va împlini șaizeci de ani, că a debutat în presa culturală încă din anul 1973, că din 1990 locuiește în Germania, că a publicat până în prezent nouă volume de poezie și mai multe de traduceri în limba română ale unor poeți germani (Rainer Maria Rilke, Georg Scherg, Wolf von Aichelburg) și francezi (François Villon) și că, în afară de literatură, este preocupat de artele plastice (pictura și grafica). Faptul că absolut toate cărțile sale de poezie și de traduceri au fost publicate după căderea comunismului, în anii agitați și plini de confuzie ai nesfârșitei tranziții, multe dintre ele la edituri (probabil) sibiene, destul de puțin vizibile la nivel național (Thausib, Hermann, Leonberg), explică într-o oarecare măsura absența acestui nume din discuțiile care se poarta în țară privind poeții reprezentativi ai diverselor generații postbelice. În ceea ce mă privește am descoperit poezia lui Dan Dănilă în urmă cu vreo câteva săptămâni, când poștasul mi-a adus volumul acestuia, Atlantida există. L-am citit, mi-a plăcut și m-am apucat să scriu despre el. Am fost suprins sa aflu ca nu este chiar nou (a apărut în anul 2011, la editura clujeană Limes), ba chiar că autorul a mai publicat după apariția lui alte două cărți, Sonetele din Suabia (Limes, 2012) și Dimineață târzie (Limes, 2013). De ce mi-a trimis autorul volumul din 2011 și nu pe ultimul, așa cum, probabil, ar fi procedat aproape toți poeții? Pot doar să bănuiesc că Dan Dănilă consideră acest volum mai reprezentantiv pentru personalitatea sa poetică. Oarecum firesc pentru un poet care a decis să traiască departe de țară și de tot ceea ce a constituit arealul existenței sale în prima jumătate a vieții, lirica din volumul Atlantida există este una gravă, a marilor întrebări existențiale, rezultat al însingurării, îndepărtarii de locurile și oamenii care i-au marcat viața, începutului îmbătrânirii. Atlantida este continentul ascuns în străfundurile sufletului fiecarui om. Relicve ale unor lumi demult dispărute ies la vedere când nici nu te aștepți, zgândărite de vreo replică dătătoare de aduceri aminte sau de revelația produsa de vreun obiect ignorat pe vreun colț de etajeră. Dialectica dintre starea de spirit a eului liric și obiectul provenind din trecutele sale existențe nu este una simplă. Dacă de cele mai multe ori contemplarea trecutului transmite în prezent o anumită stare de melancolie, la Dan Dănilă se întâmplă uneori ca o stare sufleteasca din prezent (tristețe, deprimare, melancolie) să trimită spre lumea demult dispărută a vreunui obiect care a supraviețuit miraculos timpului. Este cazul poemului Paharul: „Vinul acru al tristeților te umple/ ca pe un pahar ciobit, slinos, care/ a supraviețuit tuturor cutremurelor/ mutărilor și războaielor, valoarea/ lui pur sentimentală depășind tot/ ce se poate imagina. Din paharul/ ăsta bea cu plăcere bunicul, când/ venea seara obosit de la muncă./ A căzut de câteva ori de pe masă,/ vezi ciobiturile din talpa groasă,/ a picat mereu în picioare, gresia/ din bucătarie nu l-a învins. Parcă/ au rămas niște amprente pe care/ nimic nu le mai poate spăla, de degete/ groase, acide, tari ca o menghină./ Niște umbre pe care nimeni n-are/ tăria să le ștearga, ca niște păcate/ despre care vor afla tot mai puțini” (p. 71).

Istoria acestui pahar este mult mai lungă și mai complexă decât a celor care îl contemplă astăzi. El este martorul mut al unor vremuri apuse, a trecut prin mâna unor oameni care nu mai există, dar ale căror amprente vor rămâne vizibile în eternitate, fără ca cineva dintre viitorii săi proprietari să le mai poată vreodată identifica. Lumea se schimbă cu repeziciune, comunicarea între generații devine tot mai dificilă, puține lucruri din educația pregătită cu grijă de un părinte copilului său ajung să mai aibă vreo valoare în momentul în care acesta ajunge la maturitate. Drama lipsei de comunicare dintre părinți și copii, imposibilitatea conviețuirii lor într-un sistem de valori comun sunt maladii grave ale lumii secolului XXI. Prăpastia care separă un intelectual (artist) provenit din mediul rural al secolului XX, de propriul său copil, posesor de tabletă, iphone, laptop și cont Facebook, la început de secol XXI este insurmontabilă. Lumea de azi nu mai seamănă cu cea de ieri, dinamica vieții s-a schimbat, lucrurile despre care un părinte credea că vor conta pentru a grava personalitatea urmașului se dovedesc lipsite de relevanță. Momentele de inocență ale primilor ani ai formării rămân în amintirea părinților ca niște fotografii în sepia ale unei lumi stinse, pe care au cunoscut-o sau au visat-o, dar a cărei realitate cotidiană nu va mai prinde viață vreodată. Durere, nostalgie, culpă, eșec, toate se îmbină în mintea unui părinte care constată inevitabila îndepărtare a fiicelor sale devenite adulte. „Oare cât de bătrân sunt acum pentru ele,/ dacă fetele mele pe care le-am învățat să meargă,/ le-am înfășat, îmbăiat, legănat, plimbat cu bicicleta/ mea ruginită, pieptănat, dus la leagăne, la creșă/ la grădiniță, la teatrul de păpuși, cărora le cumpăram/ înghețată și pantofi, le cântam, le arătam curcubeul/ leul de la grădina zoologica, colecții de fluturi și/ păsări împăiate, luna, stelele, cum să sufle în păpădie,/ cum să facă lanțuri din păpădii (...) le-am mințit să fie cuminți, le-am dus/ în excursie, cărora le-am spus povești,/ acum sunt/ femei/ și cred tot mai puțin din ce le spun, au viețile lor în/ care eu nu am loc nici să stau într-un picior, care/ s-au săturat de mine ca de un palton vechi sau de/ un disc zgâriat, care au aflat cât de răi pot fi toți/ bărbații, cât de important sau neimportant este/ orice tată, pe care le plictisesc, le enervez, care/ uneori se mândresc, alteori se rușineaza de mine/ și despre care mulți spun ca îmi seamănă, care...” (Mă întreb, p. 55).

Înstrăinarea, însingurarea, înaintarea în vârstă generează multă tensiune existențială și întrebări esențiale. Prin lirica sa din acest volum al maturității târzii, Dan Dănilă face trecerea de la a trăi viața, la a înțelege viața. Istoria unei existențe umane este, aproape fără excepție, istoria unui eșec. La vremea bilanțului de final, sunt rarisime cazurile în care sfârșitul este pe măsura destinului ce părea promis în anii tinereții. „Era cu totul alt mileniu, cu o altă lege,/ tot neînțeleasă, a alege sau a fi respins,/ parcă pe un alt tărâm, cu votul criptic./ În mândra modestie care-i doar a vieții/ chiar mă simțeam ales, leul cel tânar/ cu inima mult mai mare decât coama” (Atunci, p. 82).

Există poeți care fascinează prin perfecțiunea formei, alții prin sensibilitatea trăirii sau prin bogăția imaginarului poetic. Dan Dănilă își captivează cititorii prin greutatea existențială a întrebărilor pe care și le pune. Este un om al timpului prezent, măcinat de îndoieli și copleșit de nostalgii, în ultimă instanță un poet în dilemele căruia se regăsește fiecare dintre cititorii săi. Atlantida există. Fiecare om își poartă în suflet propriul său continent pierdut și depinde doar de inteligența, sensibilitatea și curajul său să îl scoată la la lumină. Dan Dănilă a făcut-o, iar această carte este rodul temerarei sale descoperiri!

Tudorel URIAN, Revista ACOLADA nr. 9, septembrie 2013

 

Dan Dănilă – Atlantida*


Poezia lui Dan Dănilă este poezia dintotdeauna, aceea nepieritoare, nedependentă de mode şi modele, asimilând realitatea de dincolo şi de dincoace de fiinţa perpetuu interogativă, neliniştită, vânând împlinirea veşnic de neatins, ca o stea ce se depărtează din pricina expansiunii universului. El nu este singur şi pe căi nebătute, căci nu se poate trece cu vederea marele talent de traducător, portofoliul său incluzând pe Rilke, Villon, Aichelburg, Scherg, Roth – de fapt, un fin comunicator de poezie, cu o interpretare convingătoare şi minim „trădătoare”.
Demersul poetic al lui Dan Dănilă poate pleca dinspre existenţialistul Jean-Paul Sartre (din Huis clos, de exemplu): dacă „ceilalţi sunt infernul”, atunci paradisul este în mine - deducţia e firească şi fertilă. Un existenţialism la fel de lucid, dar recuperând un alt umanism, mai cald şi mai trist: „Zilnic să tot aştepţi un noroc, vestea / care îţi va schimba brusc toată viaţa. / Cum să tot arzi din tămâia luminii / atât de departe de tainicul graal / precum o vârstă repovestită atent / într-un tablou triumfal. Dar nici măcar / nu poţi ghici într-un asemenea destin / încurcat ca un nod gordian, răbdarea / e floare rară în orice grădină. Un pom / etalând o ultimă frunză s-a sinucis/ fiindcă nu-l mai culegea nimeni, cu / fiecare anotimp părea tot mai trist / la capătul livezii.” (Întrebare). El este în lăuntrul neîncăpător, un călător căruia îi pasă că pleacă, dar nu poate poposi prea mult în preajma aceloraşi lucruri / locuri – „mi-am luat rădăcinile / şi am pornit”, mărturiseşte în Pasager.
Ceea ce acumulează şi păstrează este amprenta-amintire, memoria aromelor, luminii şi umbrelor, „vagi siluete”, „voci stinse”, „fotografiile scorojite” adunate într-un „Arhipelag al tristeţii, lins de valuri, / muşcat de taifun, nepământ al bipezilor, / vechi cuib părăsit.” (Pasager). E ceea ce poartă cu sine perpetuu, în orice singurătate l-ar găzdui. Sunt elementele din care-şi compune un Paradis, un spaţiu al nedependenţei de
ceilalţi, al unei libertăţi visate, dar neatinse. Poetul [din] Dan Dănilă nu este liber, este „eliberabil”, iar încercările spre a atinge starea înseamnă abateri înspre naturi sălbatice, virgine: „Mă aplec să culeg şi afinele / dispar ca prin minune, visez / că iarăşi sunt prins la furat dude / cu buzele negre şi totuşi râd / din copilăria mea temerară. / Sus e creanga cea mai bogată, / doar eu şi graurii vom adormi sătui. / Când mi se face sete, din adânc / răsună voci, prietenii iar mi-i aud / şi brusc trezit, pălesc ca o frunză. / Ştiu de unde vine dulceaţa, dar / de unde foşnetul acesta ciudat? / Din toate fotografiile scorojite / deschid ochii mirat. Aş putea refuza / să mai cobor vreodată printre voi / uşor visător, pe un fir de mătase / din această dulce livadă.” (La cules). Evident, căutarea vârstei copilăriei, inocenţei irecuperabile este un surogat, o nevinovată minciună, pentru că, „Există întotdeauna un motiv să disperi”.
Odată pe an, Dan Dănilă pleacă de la Leonberg, lângă Stuttgart, locul „exilului” său, şi vine la Sibiu, la rădăcinile pe care le-a părăsit în 1990. Iată o poveste a acestei călătorii rituale, aproape o re-iniţiere în Misterii secrete: „Nici nu mai ştiu ce caut când ies / o dată pe an din vechiul labirint / cu firul în mână, aproape orb. / Măsor înălţimea soarelui, apoi cânt / obligatoriul imn la naiul din trestie / şi mă întorc în măruntaiele pământului / cald ca un taur sătul, adormit lângă iesle. / Nici deasupra, nici jos n-am stăpâni. / Nimeni nu mă aşteaptă, nu sunt voci / care ar încerca măcar să mă oprească. / Oamenii poartă un fel de scoici negre / pe ochi de parcă lumina le provoacă / durere. Firul e plin de noduri, Ariadna / nu se mai vede, templele s-au prăbuşit. / în piaţa însorită, invadată de porumbei, / un zeu desculţ vinde bilete verzui / chiar în fata muzeului de artă.” (Labirint)
Aşa este, Poete, „Singurătatea îşi scrie legile ei / orice ai face te poartă de mână, / aproape servilă îţi arată deşertul, / domeniile ei fără sfârşit. (Astfel).
* Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011

Florin DOCHIA, Revista Nouă nr. 1 / 2012



inter nos. poezia - sinonimie a onticului


Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui Ion Mircea şi al regretatului Mircea Ivănescu, Dan Dănilă nu se putea sustrage unei contaminări germane post-expresioniste într-o afişată şi asumată tradiţie ardelenească verificată atunci şi istori-cizată între timp prin experienţele în vogă datorate unui Gheorghe Pituţ ori Nicolae Prelipceanu. Stă mărturie îndeosebi lirica pe care o promovează acest ultim volum al său, Atlantida există, şi nu mă îndoiesc că nici cele şapte plachete anterioare nu stau prea departe, în ciuda unor denivelări mai curând tematice decât stilistice.
Investigând fişa de autor, o astfel de încadrare taxonomică nici nu trebuie să surprindă: în relativul dezgheţ al anilor şaizeci, resimţit cu acuitate îndeosebi în contextul promoţiei post-nichitiene, expresionismul german în formele sale post- şi mai ales extra- doctrinare (Rilke, Trakl, Benn), a catalizat, în accepţia blagiană a termenului, poetica românească şi, în special, pe cea ardelenească.
Faptul s-a petrecut nu numai printr-un contact cu aceşti mari lirici cât şi prin câţiva congeneri lingvistici ai lor, id-est autori autohtoni de expresie germană, influenţă ce a acţionat, norocos de benefic, alături şi, uneori, în conivenţă cu vena de extracţie avangardistă, în latura sa oniric-ermetică, într-o tradiţie ce mergea de la Char şi, imediat, Michaux dar care trecea, nu mai puţin norocos, prin grile autohtone, atunci redescoperite şi resemnificate, de la mai îndepărtatul Vinea şi până la Dimov ori Gellu Naum.
Din capul locului se cuvine relevată o impresie covârşitoare a poeziei lui Dan Danilă: un sentiment de apăsătoare fragilitate, a fiinţei, a vieţii, restituită unei sintaxe lirice încruntate, cu puseuri stilistice de o gravitate asumată, de parcă tonalităţi bachiene şi-ar face loc, nu fără o discreţie abia camuflată, în pliurile unei stilistici particulare.
De aici, trimiterea la o poetică a reflectivităţii, pusă în relief de voluptatea cu care autorul se lasă angajat de jocurile unei meditaţii, deschis şi, aş spune, programatic grave, din care ne iscodesc interogaţii şi dubitaţii asupra marilor aspecte ale vieţii şi ale finitudinii. Într-un poem intitulat Astfel, discursul ţinteşte aceeaşi nostalgie ce constituie toposul major al volumului: singurătatea, care scriindu-şi „legile ei”, devine o însoţitoare intrigantă, indicând un deşert care altceva nu vădeşte decât acel punct dureros pe care un destin capricios l-a abandonat undeva în urmă, din moment ce ea, singurătatea, „te abandonează pe mal, promiţând / că o să revină curând”, într-un peisaj alienant cu „putrede / alge, scoici, cimitire marine”, iar „cătuşa” invocată, în absenţa motivaţiei sentimentului de claustrare („dar nu vezi nimic la încheieturi”), alimentează până la fior senzaţia de pierdere identitară; astfel, ceea ce instituie şi susţine puternic sensul unei tristeţi iremediabile se reduce la un grup nominal – „o fântână, o casă cu prispă” – în care intuiţia lasă deschisă întreaga captaţie a locului natal sfidând prezentul memoriei. Un zâmbet, a cărui identitate e transferată în interogaţie („Oare cine îţi zâmbeşte de la fereastră?”) prefaţează, dureros, regăsirea în acelaşi peisaj „alogen”, cu „poduri de fier, un peron / vertical, un oraş cu femei…”, configurând „alt cer”, pe care niciun nălucitor „voal de mireasă” desprins din ghearele amintirii nu-l poate anula.
Ca în mai toate poemele acestui volum, nu lipseşte o tonalitate confesivă ce funcţionează asemenea unui diluant menit să contrapuncteze tonalitatea excesiv gravă prin care actantul liric îşi denunţă trăirile diluviene. Cum spuneam, subiectul, ca persoană, se eschivează în acel „tu”, acut impersonalizat, el se mută, într-un joc de alternanţe, în alter-ego-uri disipate elementar într-un cosmos care, deşi atins şi el de procesul degradării, îşi păstrează o stabilitate „atlantidiană”, rest de speranţă pe care numai o vagă instanţă a imaginaţiei retrezite într-un prezent insidios o mai poate alimenta.
Când discursul revine în prima persoană, asumarea identităţii periclitate capătă directeţea necesară: „Tot ce uitam în somn se adăuga dimineţilor/ cu tinere stoluri, totul părea că se repetă la infinit, / deci cu toată neliniştea mi-am luat rădăcinile / şi am pornit…”. Sensul exilului, fie şi voluntar, se încarcă de tensiuni exodice – „Când eşti veşnicul apatrid sau pasagerul/ clandestin de pe arcă…” – salvarea o reprezintă visele ce „par mai statornice / decât piatra, decât zidul caselor părăsite…”
Poemele abundă în notaţii fruste („Vedenii cu stoluri de păsări tinere migrând / către un ţărm necunoscut. Prietenii devin / nişte vagi siluete în noaptea dinspre babord, / iubitele voci stinse de cornuri de ceaţă…” etc.), rareori, ca într-o deşteptare pe verticala memoriei, actantul liric revine, în aceeaşi figuraţie slabă, cauzată de timpul fugace, în regăsiri identitare facilitate tot de elemente ale unei naturi în proces degradant – şi ea („Un pom/ etalând o ultimă frunză s-a sinucis / fiindcă nu-l mai culegea nimeni, cu / fiecare anotimp părea tot mai trist la / capătul livezii.”): „Fiecare pom eram eu / şi fiecare frunză o întrebare…”
Traducător al lui Villon, dar şi al lui Rilke, Dan Dănilă îmi pare departe totuşi de directeţea neliniştită a discursului puternic metafizicizat al autorului „Elegiilor duineze”; mai cosubstanţializat traklian, mai degrabă; întâi de toate, Eul, ca Subiect tare, lipseşte în această lirică, apare, ce-i drept, ici-acolo, un tu disimilat în varii ipostaze, rămas, aşa-zicând, nedeclinat, abscons, care, nefiind identificabil în zona vreunei divinităţi, religioasă ori orfică cum o fi, sfârşeşte prin a conota o quiditate de natură cosmică, verificată în substanţa unei naturi ce stă ca punct de referinţă pentru un punct nodal fixat în nostalgie.
Exilul – voila! – Subiectului n-are aproape nimic, în cazul acestei poetici ce-şi caută originalitatea în dispreţul modei derizionismelor şi a teribilismelor supralicitate ludic, din lesturile unei gândiri atinse de surparea metafizicului prin exaltarea acelei gândiri slabe vattimiene: exilul, al Subiectului şi al Lumii deopotrivă, capătă aici măsura unui act asumat pro domo sua, o răsturnare a lucrurilor, un fel de a întoarce spatele cosmogoniei ştiute şi a resuscita, într-o imaginaţie rămasă ca ultim şi sigur punct de sprijin, acea Atlantidă căreia i se strigă că există.
Aşadar, Atlantida există şi pentru a restitui speranţei restul de tonic de care se pare că mai are încă nevoie. Atlantida nu-i, se înţelege cu uşurinţă, nici continentul ipotezei pierderii, nici metafora vreunui gând risipit prin ţăndările Metafizicii demise. Este, doar, un loco dolenti, însă cu atât mai dureros, cu cât intersectează şi tulbură destinul unui poet ce meditează pe meterezele unei destrucţii a fiinţei înseşi surprinse într-un moment de maximă tensiune.


George POPESCU, Mozaicul nr. 2 / 2012

 

Reinventând Paradisul


„Dan Dănilă este poet, traducător şi artist plastic sibian, născut în 1954. Debutează în presa literară în 1973 în revista Transilvania. Este autorul a şapte volume de poezii proprii şi a şase volume de traduceri din Rilke, Villon, Aichelburg, Scherg, Roth. Prezent în numeroase antologii şi în presa literară internă şi internaţională cu poeme proprii, traduceri din germană, engleză şi franceză, proză, eseuri şi lucrări de pictură şi grafică. Membru al USR, filiala Sibiu şi al Exil-P.E.N. din Germania. Trăieşte în Germania din 1990.” Aflăm de pe foaia de gardă a volumului de versuri publicat la Editura Limes, Cluj-Napoca, în 2011, în Colecţia Magister.

Poemele din Atlantida există spun fiecare, în rama-i meşteşugită, o poveste, căci pasta lirică se desenează pe o pânză narativă, iar fiecare poveste înrămată este parte a unui tablou-puzzle mult mai mare, reprezentând regăsita Atlantidă. „Orice ramă / te obligă, îţi arată limitele, dacă nu le ştiai.”

„Punerea în scenă e arta distanţelor”, spune un ghid al Grădinilor Palatului Louvre. Dan Dănilă are acest dar, el este un jongleur cu distanţele, dar şi cu sunetele, miresmele rare, culorile catifelate. Acestea sunt cărămizile lumii pe care o ridică, sunt bulbii preţioşi din ai căror lujeri şi muguri fantastici se ţese un labirint de senzaţii, căci poetul este arhitectul grădinilor lirice suspendate în deşertul prezentului rămas pradă amăgitoarei Fata Morgana, poeme-grădină strălucind sub metafore ca sub rouă. Poetul este topograful memoriei străzilor „spectaculoase, înguste sau abrupte, aplecate sau întortocheate... când scriu, din memorie răsar cam toate străzile pe care le-am străbătut, şi cele neasfaltate, de la ţară, pe care umblam desculţ când eram copil”, mărturiseşte Dan Dănilă. „Sunt străzi acestea, ale poeziei”, pavate cu amintiri despre o altă orânduire, mai presus de praful stârnit de paşii trecători, sunt poeme-străzi, fiecare cu alt nume, fiecare cu altă poveste, fiecare cu alt traiect, cu alt destin, mărginite de umbre, caligrafiate de soare, fiecare ducând altundeva şi totuşi în acelaşi loc: acasă. Dar este, oare, acest acasă acel abri, cămin, adăpost spre care tânjeşte orice călător? Sau este doar o altă Fata Morgana? Poetul este naufragiat între Est şi Vest „Naufragiaţii se recunosc / în oricare port al lumii, poartă aşchii din crucea / catargului şi o anumită vinovăţie de supravieţuitori” şi despuiat de iluzii „Nici o patrie nu e mai presus şi nici / un turn crenelat nu e cel mai înalt în inimă”. Pe aceste străzi, pe aceste alei de grădină, poetul se plimbă cu o bufniţă pe umăr. Nu, nu este bufniţa Minervei, ci aceea a zeiţei tristeţii care îşi desfăşoară spectacular frământatele tristeţi până la zorii „aprinşi pe care tot mereu îi destramă / cocoşii”.

Permanenta căutare a Ideii, a Idealului şi realitatea „îngerilor falşi (..) bântuind coridoarele sufletului” sunt sursa de tensiune, de contrast care ritmează volumul prin raporturile dintre plin şi gol, dintre tristeţi laminate şi pelerinaje în copilărie, în Orient sau în Arcadia, rezultatul fiind o polifonie a cappella a răspunsurilor.

Lirica lui Dan Dănilă preferă cuminţenia formei, fără a vorbi însă despre tufe de roze. Titlurile poemelor sau ale tablourilor, străzilor sunt fiecare în parte întrebări existenţiale, teme esenţiale, neperisabile deci, cărora neliniştea căutărilor le-a dat o patină delicată. Uneori, o mai bună filtrare a accentelor livreşti ori a nuanţelor uşor emfatice ar nuanţa linia melodică a unora dintre poeme, autorul lor neputând fi însă bănuit de poză ori preţiozitate.

Din instinct de supravieţuire, Dan Dănilă reinventează Paradisul. El desenează o hartă, drumuri la fel de sinuoase şi pe care se desfăşoară călătorii la fel de aventuroase şi învăluite în mister precum cele de pe Drumul Mătăsii. Dar Paradisul este unul altfel, nu decrepit, ci postmodern, este Paradisul unui singur om însingurat, claustrat în propriul cerc: „Nici deasupra, nici jos n-am stăpâni. / Nimeni nu mă aşteaptă, nu sunt voci / care ar încerca măcar să mă oprească”.
Volumul Atlantida există este un atlas al grădinilor şi străzilor interioare, o călătorie înspre „timpul şi spaţiul dintre tine şi / celălalt frate geamăn, ascunsul inimii”.

Toate drumurile duc spre Atlantida, ne spune Dan Dănilă. Căci Atlantida există. Este celălalt nume al singurătăţii"

Andrea HEDEȘ, Luceafărul de dimineață nr. 2 / 2012

 

    "De la Platon încoace multă lume a crezut în existența Atlantidei. Dan Dănilă se numără și el printre susținători, dar într-un fel mai aparte. Pentru el Atlantida e o mefaforă. Atlantida este poezia care stă „scufundată” în oceanul lumii acesteia și în fiecare dintre noi.
    Admir mai întâi dimensiunea metaforică a mesajului transmis încă din tiltul acestui volum care este, cu siguranță, printre cărțile de poezie cele mai bune apărute în ultima vreme. „Atlantida există” (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011) este a opta carte a poetului (toate scrise în limba română, deși trăiește în Germania din 1990). Ajuns la deplinătatea maturității creatoare de la volumul precedent, „50 de poeme”, după un travaliu poetic exersat și ca traducător, cu „Atlantida există”, Dan Dănilă realizează o schimbare în sintaxa discursului său poetic, combinând, sub aparența unei „lejere comunicări”, sensibilitatea poetică spontană și instinctivă cu cerebralitatea lucidă, mai mult reflexivă decât livrescă. Și-a propus transformări în „tehnologia” poetică cu poeme în proză în care lirismul străbate pe alte canale și are alte „coduri”. Imaginarul poetic e fie panoramic, fie în detaliu și fiecare „formă” a lui se completează reciproc una pe alta.
    Dan Dănilă a ajuns să nu mai aibă prejudecăți prozodice sau de abordare poetică, știe să-și tempereze patetismul cu totul elegiac sau reflexiv restabilind echilibrul poetic. Nu știu ce poeme să recomand din această carte, pentru că în întregime cartea e o reușită. Cititorul se convinge cu ușurință că „Atlandida” chiar „există”.

Silviu GUGA, Algoritm literar nr. 5 / 2012

 

    "Dan Dănilă este un poet foarte interesant pe care eu reuşesc să-l descopăr abia la cea de-a opta carte de poezie, deşi sînt un ins care încearcă pe cît poate să se ţină la curent cu mersul literelor la români. Pentru situaţia ca atare însă, poate, nu sînt doar eu vinovat, ci şi contextul anilor tranziţiei. Plecat din România în Germania încă din 1990, poetul a debutat aici în 1993, în plină efervescenţă politică, ca să spun aşa, cînd literele erau foarte greu vizibile. Ca să nu mai spun că, la peste douăzeci de ani de la schimbare, nu avem încă o reţea naţională de difuzare, altfel încît găsirea unei cărţi ori ţine de noroc, ori e o adevărată aventură. În fapt, am această carte în mînă doar datorită faptului că cyberspaţiul a reuşit la un moment dat să ne facă legătura. Următoarele cărţi le-a publicat tot în ţară, laolaltă cu un număr de traduceri din germană şi franceză, în general din autori „grei” şi dificili, dacă ar fi să ne gîndim doar la Rainer Maria Rilke sau François Villon.

    La cel de-al optulea volum de poezie, Dan Dănilă mi se pare un poet puternic, pe deplin format, care nu scrie doar din talent nativ – pe care îl are cu prisosinţă – ci şi dintr-o solidă cultură poetică asimilată în cel mai natural mod cu putinţă. Nu mă miră că a ales, de pildă, să traducă Rilke – nu mă refer aici la anumite ecouri din poezia marelui austriac, citate livreşti pînă la urmă, ci la o vizibilă consubstanţialitate a formulelor lirice. Însă nu doar din aceste motive mi-a plăcut cartea lui Dan Dănilă, ci şi dintr-unul care ţine de obsesiile noastre comune, Orientul, Mediterana, probabil mările calde, chiar şi mările amniotice, şi culturile vechi în general.

    Mă gîndeam ce să citez, astfel încît cuvintele mele de întîmpinare să aibă acoperire. După mai multe ezitări şi răzgîndiri, optez pentru Final, poemul de la capătul cărţii: „Moartea din poem şi din imperiul vieţii / ca o rimă rară la un ultim vers. Dintr-o / dată totul s-a şters, s-a întors în călimară. / Ereţii pe cer rescriu definiţia unui zbor / fără pradă, tot ce clădim visează să cadă / cu zgomot asurzitor. Moartea omului de / zăpadă cheamă florile de cireş, cei aleşi / îşi coboară privirile să nu vadă când ieşi. / Mai uşor e să povesteşti visul decât viaţa / cu faţa întoarsă spre sine, când te iubeşti / într-o farsă reinventând paradisul. E bine / să creşti între unităţi de măsură, printre / animale materne cu puii în gură. La ţară / e moartea uşoară, e viaţa mai viaţă afară, / abia apoi să citeşti cum se iese elegant din / poveşti şi să-ţi pese. Scrii rimat dacă poţi, / rima dă plopilor soţ, te leagă de cuvinte. / O ierţi mai uşor dacă e rea sau te minte”.

    Acum, dacă tot ne-a înlesnit cyberspaţiul întîlnirea, va trebui să caut şi celelalte cărţi de poezie ale lui Dan Dănilă – şi măcar traducerile din Rilke, desigur! Da, Atlantida există!

Liviu ANTONESEI, Timpul, Iaşi, sept. 2011

 

DAN DĂNILĂ, ATLANTIDA EXISTĂ
"Şi eu mă gândesc /(mă - pe mine – gândesc!) că Atlantida există. Iar despre Dan Dănilă ştiu / am aflat că este un traducător (a tradus din baladele genialului hoinar Francois Villon), poet, artist plastic, un sibian prezent în mai multe antologii de pe toate meridianele, cu diverse „inserţii” de poeme sau de proză, cu lucrări de pictură sau de grafică, dar şi cu traduceri. Pare un om peste care nu s-a revărsat doar harul, ci toate harurile. Un optzecist fericit, care a semnat şase volume de traduceri din Rilke, Roth etc. Şi un om pe care mi-ar plăcea să îl întâlnesc."

Mihail GĂLĂȚANU, eFINANCE



"Dan Dănilă propune cititorului timpul meditaţiei asupra marilor teme ale existenţei, pentru care nu mai avem timp de contemplare. Un anume duh al dozării, o „facultate” creatoare pur şi simplu, fac să răzbată personant spre cititor orizonturi, imagini neobişnuite, atitudini, înclinări şi accente proprii. Poetul ştie bine cîte zile şi nopţi îi trebuie pentru a traversa Universul care se contractă sau se dilată, cît cer îi trebuie pentru albastru, cîte ciuturi pentru fîntîna pe care toate gurile însetate o părăsesc, cîte ramuri noi pentru verdele din capătul livezii, cîte întrebări pentru umbrele albe din zări, cîte boabe de nisip pentru insula pustie. Tocmai de aceea doreşte cu disperare să facă ordine în lumea aceasta ca o iubită care uită prea repede. Dan Dănilă scrie ca şi cum ar cînta. Lire sînt poemele înseşi. Şi ce muzică poate fi mai frumoasă decît cîntarea încîntărilor de metafore? Sentimentele, îndoielile, nedumeririle, pasiunile, întrebările, puritatea adesea miraculoasă, timpul incert, caleido-scopic, masa impulsurilor întîmplătoare, toate dau un spectacol concertant, sub ele şi dincolo de ele stăruie armătura unui tipar despre care se poate vorbi în superlative: „Căutând o lumină care mi-a scăpat ieri / altădată şi mi s-a rostogolit la picioare / fără zgomot ca o pisică orbitor de albă. / Nu eu aş fI scos-o din anonimat, ci ea / pe mine, fiind mai dinainte prin lumea / noastră, martor imparţial al adumbririi. / Cu o anumită graţie a iubirii de sine în / orice oglindă, oricât de mată, aproape/ oarbă la gesturile chemătoare ale unui / jongleur cu făclii.” (Atlantida există, Editura Limes, Cluj 2011)


Maria Diana POPESCU, Agero, Stuttgart, 14 iulie 2011



"Elegii, în fond, poemele lui Dan Dănilă spun povestea omului, pendulând între glorie şi nimicnicie, apoteoză şi mizerie, măreţie şi decădere, dar şi povestea sinelui marcat de sentimentul timpului, de frisonul înstrăinării, de sastiseala de toţi şi de toate, de dorul comunicării tainice, simple şi profunde cu aproapele... Alteori epicul confiscă întreg spaţiul poemului, care devine loc al confesiunii totale, dezarmant de sincere, de fără protecţie. În toate aceste ipostaze, poemele lui Dan Dănilă sunt ziceri salvatoare, căci sunt înzestrate cu puterea misterioasă de a resuscita frânturi dintr-un ţinut fascinant, scufundat în memorie".
(Atlantida există, Editura Limes, Cluj 2011)


Mircea PETEAN, site-ul Editurii Limes, 4 iulie 2011



"Pentru Dan Dănilă, expresia plastică e aidoma unor cristale pe care le simte „cu porii şi limba”, de care auzi doar „în tratatele de arhitectură sau în cărţile de poveşti” (ca în poemul Ultima Thule). Această ambivalenţă îl păstrează pe poet, până la sfârşitul lecturii, într-o zonă enigmatică, în care o anume geometrie sau fizică paradoxală a textului generează o senzitivitate intensă şi oarecum frustă, de natură însă să declanşeze o imediată legătură cu cititorul, generând neaşteptate resurse de simpatii. Rezultatul acestui joc de-a intimitatea poetică, autor-cititor, este însă în favoarea discreţiei, obiectivităţii şi distanţei, ceea ce conferă poemelor senzaţia de ambivalenţă ermetică de care vorbeam. Odată depăşite însă aceste obstacole, cititorul descoperă un spaţiu poetic mai larg pe interior decât părea pe dinafară, locusuri privilegiate, „paradisuri” în care părţi ale lumii încă nu se vor fi disociat."


Horia DULVAC, Omniscop, 3 iunie 2011



...„Oferta poetică a volumului e substanţială. Nu copleşeşte prin amploare, atrage prin expuneri şi formulări ingenioase. Poate prilejui publicului, care a parcurs cartea, încă surprize. Spaţiul între textul de început, întitulat „Poemul", şi ultimul vers al poeziei finale „Epigon" ţine în rezervă amănunte neobservate la prima lectură.
Multe pot fi desprinse din versurile situate într-o largă acoladă. Ea este deschisă de poemul „Inscripţie", debutând cu cuvintele „Doamne, m-am săturat de..." (p. 25), şi încheiată de „Inscripţie II", având începutul „Aş vrea să nu mai vorbim despre..." (p. 49).
Caracteristica poemelor din volumul recent este sobrietatea lor. Ele nu apelează la o gesticulaţie bătătoare la ochi. Anecdoticul este redus. Găsim doar puţine localizări, şi cele peste care dăm, mai mult trebuiesc ghicite, deduse din context, decât recepţionate ca repere franc numite, identificabile cu uşurinţă.
Sibiul e mai puţin prezent decât în alte volume de versuri ale lui Dan Dănilă, o reacţie relativ firească, decurgând din dezechilibrul provocat de faptul că dânsul se află de două decenii departe de oraşul său natal. (Domiciliat în Germania, Dan Dănilă este la distanţă, în ciuda revenirilor, a vizitelor legate de circumstanţe familiale).
Poetul schiţase cândva (în volumul de debut) raportul vădit unilateral dintre el şi locul de baştină. Citez: „Oraşul pe care-1 port într-un cufăr / şi nu-mi trimite carte" („Oraşul" în volumul „Dintr-un sertar", Editura Thausib, Sibiu, 1993, p. 65).”


Joachim WITTSTOCK, 15 Iunie 2010, Laudatio la obţinerea premiului „Cercul literar de la Sibiu” al U.S.R. Filiala Sibiu pentru volumul „50 de poeme”
 

 

“Pe Dan Dănilă nu prea îl prinde gravitatea şi totuşi o practică. El dă impresia unei pudori care-l opreşte să facă tumbe cînd îi vine să le facă. Uneori se apucă să scrie cu rimă şi ritm, deşi este evident că ele îl constrîng să îşi prefacă adevărata natură. Nu că n-ar şti să le utilizeze, în general Dan Dănilă este un poet tehnic, bine şcolit, capabil să adopte orice variantă de discurs. Capabil de poezie densă, deşi fără mare anvergură, autorul celor 50 de poeme, relativ scurte toate, mai trînteşte uneori cîte-o dulcegărie, cînd îşi aduce aminte de lirism, însă în general controlează bine textul şi, cînd uită că vrea să emoţioneze, chiar emoţionează…”
(50 de Poeme, Editura Timpul, Iaşi 2009)


Horia GÂRBEA, Luceafărul de dimineaţă Nr. 25-26 / 2010



"...Recentul volum, limitat la 50 de poeme (Ed. Timpul), atestă preferinţa lui pentru forma îngrijită, în care nu aduce noutăţi faţă de ceea ce ştiam. El se mişcă lejer în cerinţele unui tipar clasic, de o anume migală formală, de un anume meşteşugărism care poate constrânge. Dar nu la el, decît că rima fiindu-i adesea inspirată de cuvântul relaţionat, obligându-l la noi stăpâniri lexicale, altfel ignorate..."
(50 de Poeme, Editura Timpul, Iaşi 2009)


Titu POPESCU, Jurnalul literar Nr. 1-6 / 2010



 "Dan Dănilă e un poet scrupulos şi elaborat, cu o caligrafie suavă, înflorită cu subtilităţi care urmăreşte trecerea timpului într-un ritm propriu, din exil, încercând, pe de altă parte, să rămână pe coordonatele liricii româneşti. Traducător atent din lirica germană (Rilke, Georg Scherg, Wolf von Aichelburg) şi franceză (Francois Villon) el se află la al şaselea volum personal. Calendarul poetic dă expresie unei mitologii personale extrasă din experienţa unui călător prin timp şi anotimpuri, a unui rătăcitor melancolic prin alte spaţii culturale cu care ne face cunoştinţă:(....)"
(Calendar poetic, Editura BrumaR 2006)


Gheorghe MOCUŢA, ARCA nr. 4,5,6 / 2008



„Nu ştiu ce ai da ca să îţi recapeţi / vechea credinţă – la loteriile vieţii / naivi acei ce doar speranţe câştigă”, scrie Dan Dănilă în primul poem al recentului său volum, Calendar poetic, apărut în toamna lui 2006, la Editura timişoreană BrumaR. Editorul Robert Şerban a dat celor 68 de pagini cuprinzând 56 de texte, o excelentă prezentare grafică, la care ilustraţia pentru copertă, aparţinând şi ea autorului, aduce un plus de gust artistic. „Preferi răspunsului întrebarea / la care doar inima îndrăzneşte / într-o fabuloasă insomnie […] / preferi răspunsului întrebarea / iar absintului privighetoarea” Percepţia limitelor cărnii şi sângelui, ca o adiere de teamă adumbrind conştiinţa, frisonează adânc luciditatea poetică trează analizându-şi devenirea, transfigurarea, mântuirea prin cuvânt, regăsirea în patria literei: „în trup alungat dintr-o celulă / în alta, ignoram ieşirea – / doar carne, doar întrebare / alergând spre ispitele zilelor…”, sau: „precum cărţile noi – coperţi uşoare / te cuprind între răsărit şi amurg, / îţi măsoară împrejurul carnal / răsfoindu-ţi toate obsesiile / şi te răstignesc printre piscuri / de cuvinte”, sau: „dacă ai auzi deodată atomii, / cum toarce materia în sânge, / viaţa ta, un fruct prea înalt // ar curge râuri prin cărţile iubite”, sau: „eu am văzut templul din carne ivit / precum viaţa care ţâşneşte din stâncă / cu nădejdea mai subţire ca firul de aţă / lângă apa iordanului când m-am oprit”. Aflat încă aproape de cumpăna apelor vieţii, uşor trecut de 50 de ani – dedicaţia tipărită pe volum: pentru Stela este a unui proaspăt bunic pentru nepoata sa dintâi – poetul Dan Dănilă, membru al Uniunii Scriitorilor din România, ne dăruieşte prin Calendar poetic cea mai bună carte a sa de versuri de până acum. Anamnezele poetice ale volumului sunt consistent înstărite cu substanţă lirică. Discursul poetic, al vastităţii amintirii calme, are liniştea înţeleaptă a echilibrului regăsit.  Speranţă, iubire, credinţă neabătută în cuvânt, topesc tristeţea şi suferinţa în arome adânci, de vinuri vechi, putere liniştită: „fabrica de martiri intră în schimbul trei - / mă duc să dorm pe atolul pustiu / cu plaje fosforescente din solzi de peşte, / mă duc să înot printre delfinii / albaştri, nemeritaţii noştri prieteni…”, sau: „eu îi trimit file aproape albe, desene în creion (pixul curge) / şi pentru că nu-mi place politica / uneori câte un poem scurt, ca o implozie…”.
O temă insolită pentru un poet tratează Dan Dănilă, traducerea de texte, din preocupările literare ale autorului acestor versuri care a transpus în româneşte câteva volume din Villon, Rilke, Georg Scherg, Wolf von Aichelburg: „să explici gustul curmalelor / unor mâncători de cireşe / sau nevăzătorilor, simfonia / unui tablou de el greco”. Sperând că poetul mă va ierta pentru amestecarea certărilor de mai sus în textul despre cartea sa, cum şi noi iertăm greşiţilor noştri dar nu-i lăsăm să uite cu totul, dăm glas textului unei scrisori deschise pe care Dan Dănilă o adresează tuturor: „Patrie care mi-ai ajuns la os, / nu vrei să mai încapi într-un cuvânt, în tine timpul moare cu folos / când viaţa e sorbită de pământ // un loc comun de plaiuri şi noroi / ce îndulceşti blestemele cu graiul, / o vale cum nu-i alta mai de soi / căci peste tine se-nfiripă raiul // tu nu răspunzi la întrebări, le pui / cu fiecare doină fără nume, / iar muntele pe care astăzi sui / e fundul mării înecat de spume // în fluiere de os când jubilezi, / morţii zâmbesc sub holdele de maci; / mă jur pe cerul tău dar nu mă crezi, / de dor eu strig şi tu departe taci…”.
(Calendar poetic, Editura BrumaR 2006)


Mihai POSADA, Acum, nov. 2006



..."Dan Dănilă este un bun mînuitor al versului clasic, al spectacolului liric (fiecare poem este un mic spectacol), al gîndurilor frumoase doldora din poemele sale. O anume lehamite a neantului care ne bate la uşă îi acutizează existenţa. Neliniştea din cuvinte este de fapt un mod de a trăi fiecare clipă, chiar de a o savura, la maximum. Dan Dănilă stie să vadă cu claritate cum „oglinda lacului se umple de lumină”. Autorul este bîntuit de o tristeţe optimistă, cum se poate vedea şi din poemul de încheiere a acestei cărţi: „Mă voi retrage în insula tăcerii / cît de curînd, fără prea mult bagaj, / nu am să iau iubită şi nici paj / ori lucruri scumpe, amăgeli vedenii // iar biblioteca am lăsat-o în gaj / cînd mă-ncolţiră rudele averii – / o să-mi adun bocceaua de curaj / şi voi porni cînd înflori-vor merii…” (***, p. 58). O poezie curată, limpede, cum îi stă bine unui poet, scrie în această carte Dan Dănilă."
(Neliniştea din cuvinte, Editura Galateea, Königsbrunn 2004)


Emilian MARCU, Convorbiri Literare, septembrie 2006


 
"Poeme ale reţinerii delicate, în care hiatul spunerii invită la colaborare sufletul, îl implică pe cititorul avizat a relua de cealaltă parte firul de rezonanţă al poemelor, incitat de estomparea voită a spunerii, aflată însă dincolo de o pură abilitate a sugerării. Gratuitatea mesajului e doar aparentă, ea mascând o sensibilitate crepusculară, marcată de burgul medieval al copilăriei, ce transpare mereu în actul rostirii poematice, inculcat în aluzii fisurate aidoma celor de pe vechile ziduri. Dincolo de insinuările acestea ale memoriei afective, se răsfrâng umbrele eticului, nelipsite, reverberând în fiecare din poemele cărţii, deşi modul lor de reflectare îşi menţine atributele individualului."
(Neliniştea din cuvinte, Editura Galateea, Königsbrunn 2004)


 Andrei ZANCA, Galateea Nr. 5 / 2004


“Stabilit de ceva timp în Germania poetul şi pictorul (sau cum doriţi: pictorul şi poetul) Dan Dănilă, originar din Sibiu (România) şi-a lansat ultima carte de poezii pe Internet. În acest scop Domnia Sa şi-a invitat cititorii la eveniment, fireşte, prin e-mail. Gestul pare donquijotesc dar nu este. Dimpotrivă. Este un gest temerar şi pionieresc. Cu o superbă copertă desenată de el însuşi, cu desene deasemeni originale, ilustrând cele cincizeci şi trei de poezii din noua sa carte: “Fals tratat despre seară” Dan Dănilă se recomandă un artist complex şi un poet oarecum paradoxal. Poezia sa nu se revendică din moda zilei, mai precis din poieticele optzeciste, nouăzeciste, milenariste, sau cu alte cuvinte din prea mult controversatul postmodernism al generaţiei sale; opera lui este contemporană maeştrilor iubiţi, cu alte cuvinte tradiţiei Poeziei, cum pertinent remarcă unul din criticii săi, Mihai Posada, după ce observă că «atmosfera generală pe care o degajă pseudo tratatul vesperal al lui Dan Dănilă este a delicatei adieri a amintirii, prin aburul fânului întors de
coarnele melcilor... » Neîndoielnic, pictorul va fi ştiind că « peisajul este un colţ de natură văzut printr-un temperament », dar poetul Dan Dănilă este şi nu este ceea ce am putea numi un peisagist / respectiv un pastelist. « uitând chipul visat, fara sa vreau, / am desenat acelasi copac cu ochi verticali de menestrel ascuns în coaja lăutei, / cu grijă să aşez undeva aproape / de umbra cea mai adânca, / lumina cea mai curată, cum ni se povestea... » Ut pictura poesis... dar ochii de menestrel, verticali, din coaja lăutei, adaugă la acestea şi dimensiunea muzicii... În afara acestor desene în alb-negru văzute pe sticlă, foarte moderne, nu avem încă nici o ştiinţă despre tablourile pictorului Dan Dănilă; ciudat ar fi totuşi că plastica poetului se absoarbe unei reverii melodice dintr-un plan secund, iar transparenţa dominatoare a discursului (“nevoia ardentă deînfăţişare poliedrală”/ Marian Barbu) vine de departe “nefiind vetustă pentru că este arhaică”: din Lauda lucrurilor a lui Lucreţiu, trecând prin Fr. Villon cu “oripilarea mediului citadin” şi adusă mai aproape de noi pâna la Rilke şi Blaga (acelaşi Marian Barbu). A-i stabili totuşi zei tutelari unici unui poet clar exprimat şi aproape definitiv (încă de pe acum) precum Dan Dănilă ar fi greu şi destul de riscant. Căci nu fadoarea în sine, ale acestor invocaţii pseudo vesperale către destin, face interesul lor, cât pronunţia clară pe fondul melodic al unei inimi ardente, palpitând la toate şoaptele, indicibile, ale universului, într-o rumoare abia percepută. „Zu Abend mein Herz“ spune undeva Georg Trakl, un alt poet ce ar putea fi bănuit a fi desprins din panoplia lecturilor de dimineaţă ale lui Dan Dănilă. Naşterea poeziei nefiind neapărat (şi cum se mai crede încă) un chip al serii... “Întâi am bătut ţintele negre cu inima grea / căci gustul lor ruginiu era al eşecului; sprijinit în rama de lemn de molid / trăgeam cu cleştele pânza aspră de in, / dar mai fină decât orice cămaţă de rege cruciat îngenunchiat în zori...”(...) “şi încă era dimineaţă”. Tonul este al înserării de dimineaţă dacă ne este permis, al preştiinţei deci. Iar din toţi “maeştrii iubiţi...ai tradiţiei Poeziei” cel mai precis şi cu iubire exprimat, în dorul poeziei de acasă, este emblematicul baladist (şi cerchist sibian) Radu Stanca, “Menestrel: lui Radu Stanca” fiind, în opinia noastră, una din cele mai frumoase poezii ale volumului “Fals tratat despre seară” a cărui unitate stilistica e în afara oricărei discuţii. “El vine din ţara în care poezia e iubită, / se plimbă în trăsuri de lac, salută blând / poporul ce aclamă, iar din când în când, / împrăştie stihuri în limba sanscrită // sau coptă, etruscă, avară, tamită / carelă, suaheli, bengali ori hitită, / latină, pehlevi, urartu, umilă - / se cântă, se spun, se şoptesc, se recită // cuvintele lui sunt ca aurul vechi, / sau muzica veche cu sunet duios, / se poarta la glezne, la gât şi urechi - / din burgul acesta e cel mai frumos // şi totuşi el ştie de-o seară de vineri, / o umbră plutind, de preziceri urâte: / la negre răspântii l-or prinde cei tineri / şi îl vor ucide cu pietre şi bâte.”


Ion MURGEANU, Internet, Site-ul personal, 2003



"(...) Dan Dănilă – poet remarcabil şi cunoscator adânc al celor două limbi – franceza şi româna, a realizat o viziune globală a textului, prin prisma unităţii stilistice, ca şi o acurateţe a transpunerii în foarte multe cazuri în limba vorbită. Vivacitatea acesteia din textul lui François Villon este dată nu numai de mediile obscure, periferice pe care le-a traversat poetul, ci de adecvarea limbajelor acestora la ideile înalt artistice. (...) Actul traducerii lui Dan Dănilă nu este unul de translaţie – nici ideatică, nici lingvistică, ci unul de interpretare etajată a subtilitaţilor conţinute de enunţuri. (...) ţin să-i avertizez pe cititorii acestei traduceri de Dan Dănilă că au un text epurat de scame lingvistice, purtător de mesaje multiple, comunicarea având, dincolo de fireasca informaţie, note incitante de receptare – la nivelul discursului direct, cât mai cu seamă potenţele discursului de escortă."
(François Villon, Balade, Sibiu 1997)


Marian BARBU, Trăind printre cărţi, Ed. Fundaţiei Culturale "Ion D. SîrbuPetroşani, 2001

"În vacarmul unor aşa zise creaţii postmoderne, care troznesc de liminouri şi libidouri, poezia lui Dan Dănilă (Germania) din volumul Fals tratat despre seară răsare ca o floare de lotus, depărtându-se şi înnobilându-se prin ea însăşi. (...) Întreg eşafodajul liric ascunde nu numai o stare de spirit luată ca entitate, ci nevoia ardentă de înfăţişare poliedrală. Există o răsucire
ideatică, uneori stilistică a poeziei lumii care vine din epoca lui Lucreţiu (o poezie a lucrurilor), a oripilării mediului, în special citadin (ca la Fr. Villon), a incantaţiei de tip baladesc (ca la sibienii Cercului literar), a ornamentării expresioniste (de la Rilke la Blaga), ca şi o definire de Ars poetica."


Marian BARBU, Trăind printre cărţi, Ed. Fundaţiei culturale Ion D. Sîrbu – Petroşani, 2001

"Dan Dănilă este un generator de viziuni în spaţii restrânse, esenţializate. Aceasta atrage lectorul în co-fraternitate imaginativă, obligat fiind de scurtime să participe cu propriul său aport sugestiv şi complinitor. Viziunile sale concentrate lasă liber jocul sugestivităţii adăugate. Însuşirea concentrării este esenţialmente lirică şi presupune un cititor avizat. O astfel de poezie nu se termină în tiparul ei prozodic, ea stăruie în vibraţii, în prelungiri."


Titu POPESCU, Curierul Românesc, oct. 2000



"Dan Dănilă îsi continuă, cu o pasiune rar întâlnită, truda de transpunere în română a unor poeţi de limbă franceză şi germană. El nu este un traducător ocazional, ci un tălmăcitor daruit cu o iscusinţă deosebită. Tălmacirile sale oglindesc o înţelegere profundă a textelor pe care le prelucrează şi le re-crează în lumina unei iubiri admirative a universului fiecărui poet tradus, dar niciodată trădat. După exceptionalul Villon şi volumul de versuri al lui Wolf von Aichelburg, Dan Dănilă ne dăruie acum o bogată culegere, bine aleasă şi armonic alcătuită, din Rilke. Lucrare ce arata un simţ subtil şi frumos cumpănit al ambelor limbi şi măiestria tălmacitorului în a găsi modalităţi surprinzătoare de ascultare şi redare a tonalităţilor poeziei lui Rilke."


Alexandru LUNGU, Argo nr. 19, Bonn 1999



"Prin a treia sa culegere de versuri, Fals tratat despre seară (Ed. Hermann, Sibiu 1980, 80 pp.) – Dan Dănilă, asemenea unui călător negrăbit şi contemplativ, îşi urmează drumul deschis de el însuşi prin şi printre cuvinte. Lipsită de mimetisme şi accente zgomotoase, poezia sa transcrie vibraţiile iscusit orchestrate ale unui melos lăuntric. Tonuri elegiace, presărări ironice, modulări meditative, sunete ale unui timp vetust, acorduri exclamative – devin, în lumina blândă a acestui melos, un concert transparent şi unitar."


Alexandu LUNGU, Argo nr.17, Bonn 1998



"Ritmul perfect şi timbrul fără asperităţi tonale fac dovada unei ştiinţe a versului – veche, ce-i drept, ca şi incantaţiile arhaice – ce îi caracterizează deopotrivă şi versurile libere, albe, moderne, în care sunt prezente rima interioară, aliteraţia, calamburul, prin care armoniile discursului liric dobândesc o savoare aparte. (...) Atmosfera generală pe care o degajă pseudotratatul vesperal al lui Dan Dănilă este a delicatei adieri a amintirii, prin aburul fânului întors încet de coarnele melcilor. Opera lui este contemporană maeştrilor iubiţi, cu alte cuvinte, tradiţiei eterne a Poeziei. (...) Deprins cu lucrul trainic, meticulos şi răbduriu, la şevalet şi miniatura pictată după vechile tratate renascentiste, Dan Dănilă ştie ca "peisajul este un colţ de natură văzut printr-un temperament". (...) în fapt, avem de a face cu un volum de elegii în care austeritatea, lipsa stridenţelor "promoţionale" pro domo şi a funambulărilor lingvistice la modă atestă înclinaţii mai puţin publicitare şi mai mult mărturisitoare, facând nota curajului virilităţii poetice.”
(Fals tratat despre seară, Sibiu 1998) 


Mihai POSADA, Poesis nr. 11-12, Satu Mare, 1998


 
"Dan Dănilă este – prin spirit şi rigoare – cel mai stancian bard al seducţiilor cibiniene. Sunt sigur că şi îndepărtarea lui în zările exilului i-a acutizat simţirea dureroasă a oraşului pierdut (...) De aceea, reperele topografice rememorate i se arată ca melodice efigii: o stradă (...), parcul (...), tramvaiul (...), zidurile marcate de vreme (...), miraculoasa metereză (...), reconfortarea întregului într-o macheta vetustă (...). Pe reliefurile caselor mineralizate, sub ochii înalţi deschişi ai acoperişurilor, pe curburile de ceaţă ale podurilor, în timpi aburiţi ca dimineţi cu pâine, oraşul gâlgâie neistovit tropote aeriene de baladă. (...). Un summum liric al toposului sibian, definitivat ca o inscripţie, este poemul Cibinium, prin care – ne place să credem – Dan Dănilă a dobândit cetăţenia de onoare în areopagul prezidat în eternitate de cel ce fusese cel mai frumos din oraşul acela – Radu Stanca.


Titu POPESCU, Sibiu, album sentimental, Ed. Casa şi Triton, 1998



"Dan Dănilă îşi converteşte ineditul viziunilor, trăirilor şi rememorărilor în eufonii verbale de o cristalină transparenţă. Pregnanţa imageriei în registrul ei cromatic şi plastic vădeşte şi ea o capacitate nebănuită de înmlădiere a limbii române. Ironia sau umorul, melancolia sau uimirea caligrafiază o rostire delicată, subtilă sau nostalgic-resemnată."


Ştefan STOENESCU, Fals tratat despre seară, coperta IV, 1998



 “Dan Dănilă are toate şansele de a deveni un maestru romantic al zilelor noastre. Poezia lui
aspiră la o tăietură impecabilă ce evidenţiază formal stringenţa exprimării. Totul i se potriveşte de minune într-un tipar ritualizat de talentul lui dincolo de îndoială. El concepe versul ca alteritate purificată a sufletului, şi-atunci îl investeşte cu valoare valutară – o emblemă şi un simbol de schimb. Lucrat cu o migală ce lasă ineditul să surprindă şi să uimească, acest vers devine eşantion de poeticitate, cu un desfrîu disciplinat de sonuri, culori şi mirosuri tari, ameţitoare. Poezia lui devine un recital de virtuozităti formale.”


Titu POPESCU, Jurnalul Literar nr. 1-2, Bucureşti 1998


 
"Este vorba de o traducere liberă în echivalările ei metaforice, dar păstrând structura formală a originalului – de ritm, rimă şi alcătuire strofică. Înăuntrul acestui tipar, Dan Dănilă transpune o strofă şi nu neapărat versuri, fiindcă întregul îi serveste mai bine repoetizarii lui Villon în limba româna, îi redă mai conturat patosul jovialitaţii lui reflexive şi al melancoliei lui bravate. Înăuntrul tiparului strofic – respectat, după cum arătam – Dan Dănilă urmăreşte scurgerea semantică a originalului în fluenţe ale limbii române, dar nu pierde din vedere inversări tipic villoneşti, şi nici exclamatiile caracteristice semiologiei medievale. Muzicalitatea acestei poezii trubadureşti este atent transplantată în noua cheie lingvistică şi nu putem decât sa-i admiram ingeniozitatea cu care a făcut-o. De aceea, versiunea de acum are un aer de independenţă poetică, dar fără ca prin aceasta sa trădeze originalul, pare de sine stătătoare deşi ne recheamă mereu în memorie ecourile inconfundabile ale lui François menestrelul. Bravada lui Villon o regăsim mai atenuată, filtrată prin sufletul melancolic-tandru al traducătorului. Au fost eliminate unele forme mai zgronţuroase, ţinând de datarea medievala a originalului, lustruite acum în formulări curgătoare impecabile, lucrate cu migală de givaergiu."
(François Villon, Balade, Sibiu 1997)


Titu POPESCU, Jurnalul Literar, nr. 35-42, Bucureşti, 1997



"O carte de înaltă excepţie, rod al unei munci pluridimensionale (poetice, lingvistice, spirituale şi istorice) : François Villon, Balade, ediţie bilingvă, în româneşte de Dan Dănilă – a apărut în vara aceasta la Sibiu, sub egida editurii Hermann, dar în regia autorului şi într-un tiraj de 200 exemplare. (...) Dan Dănilă are un simţ ascuţit pentru a auzi şi capta sunetele înflorite ale cuvintelor, dar şi putinţa de a dezghioca verbul şi a face văzuţi sâmburii săi uneori oculţi sau subtextuali. Tălmăcirea din Villon arată aplicarea acestor însuşiri şi la franceza veche. Se ajunge astfel nu la o simplă "traducere" a versurilor, ci la transpunerea fără cusur a unei "lumi" poetice."


Alexandru LUNGU, Argo nr. 16, Bonn 1997



(...) „voi reafirma cele sugerate în mai multe rânduri deja: volumul de traduceri din Villon datorat lui Dan Dănilă constituie o reuşită incontestabilă, mult meritoasă, a cărei continuare (promisă de traducător), la acelaşi nivel, o asteptăm cu legitimă nerăbdare.“
(François Villon, Balade, Sibiu 1997)


Tudor IONESCU, Steaua nr. 9-10, Cluj 1997



"(...) Dan Dănilă – să remarcăm de pe acum – a tradus bine, adică cu tact şi simţ totodată pentru fidelitatea textuală şi atmosfera spirituală a poeziilor. Aceasta se poate ilustra din prima strofă a uneia dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Aichelburg : Cuvintele. Melodia limbii, fidelitatea textuală, precizia enunţului, nu lasă nimic de dorit. (...) Aceasta este o transpunere impecabilă, care apreciază just originalul, din orice punct de vedere şi nu forţează deloc limba traducerii."
(Wolf von Aichelburg, Gedichte/Poezii, Ed. Hermann, Sibiu 1996)


Hans BERGEL, Suedostdeutsche Vierteljahresblaetter nr. 2/1996, München



"Transpunerea în româneşte a lui Dan Dănilă, pe care o aveţi în faţă, făcând uz într-o măsură foarte redusă de libertăţile legitime al traducătorului, reuneşte un grad înalt de apropiere – în totalitatea ei fiind o realizare de valoare egală, pe care Aichelburg deja o aprobase. Un cunoscător al operei şi un bilingv va şti să aprecieze şi să-i multumească traducătorului."


Georg SCHERG, prefaţă la Wolf von Aichelburg, Gedichte / Poezii, Ed. Hermann, Sibiu 1996

 

Poet Melodic

"Dan Dănilă, sibianul strămutat în Șvabia este un romantic – dar nu un romantic întârziat, ci un neo-romantic binevenit în vremea de oboseală preagonică a postmodernismului. Poezia sa sună asemenea unei flori firești (și vegetalul își are limbajul său simbolic și zvonurile sale adiate) în mijlocul unui câmp de cenuși și dislocări, de deșeuri strălucitoare și de jucării stricate.

Umbros, fără să se lase zălog tenebrelor, elegiac în culori de cearcăn îngeresc, înclinat uneori spre tonuri de baladă, rareori lunecând la o tangență cu descriptivul prozaic (patimă plicticos actuală) – lirismul lui D. D. este prin excelență melodic. Marea majoritate a poemelor din culegerea Parcul salvat (Ed. Hermann, Sibiu, 1994, 76 pp.) desfășoară o împletire bine strunită între timbrul tematic și armonia lor formală. Muzicalitatea acestei poezii, născută dintr-o mânuire meșteră a cuvintelor, ocolește primejdia desuetudinii, iradiind vibrații de vădită originalitate."

Alexandru LUNGU, ARGO nr. 11, Bonn 1995



home