Alexandru Lungu

   DE LA VILLON LA RILKE                                                                                                                    home


    Împlinitor al unei poezii pe care am numit-o cândva neoromantică şi a cărei muzicalitate pare stârnită de neliniştile unui violoncel nostalgic, Dan Dănilă se dovedeşte a fi un excepţional traducător de poezie. Excepţia constă atât în simţul ascuţit al poetului de a auzi şi capta sunetele înflorite ale cuvintelor din alte limbi, cât şi în împrejurarea că traducătorul nu este un “ocazional” risipitor, ci se dedică integral şi pasionat câte unui singur poet, a cărui operă o iscodeşte şi o cumpăneşte cu neostoită răbdare, vreme îndelungată.
    Francois Villon: Balade, ediţie bilingvă, a apărut în vara 1997 la Sibiu, sub egida editurii Hermann, dar “în regia autorului” şi într’un tiraj de… 200 exemplare. Volumul, cuprinzând un tabel cronologic şi 30 de pagini de note şi comentarii impresionante prin precizie erudită, mi se pare a fi statornicirea cea mai bine alcătuită a universului villonian în spaţiul literelor româneşti.
   O înfăptuire poate la fel de impresionantă, este volumul recent apărut: Rainer Maria Rilke, Poeme alese, în tălmăcirea lui Dan Dănilă; Ed. Saeculum, Sibiu, 2002.
    Pornind de la poeme “din primele volume”, trecând prin Ceaslov, Elegiile duineze, Sonete către Orfeu şi celelalte secţiuni ale poeziei lui Rilke, cartea totalizează 173 de poeme şi se încheie cu “ultima poezie, decembrie 1926”. Rilke ne este redat atât în unduirea literei, cât şi în luminozitatea inconfundabilă a spiritului său. Volutele elegiace, drapate în catifea celestă, sunt îngemănate cu umbra diafană şi cu sonurile de rugă şi ceaslov - într’o limbă de limpezimi fericite şi o versificaţie fără cusur.
    Ispita de a cita câte ceva din aceste fericite tălmăciri mă împresoară, dar alegerea e foarte grea; mă limitez a transcrie “ultima poezie, decembrie 1926”.
    “Vino, tu ultima ce-o recunosc, durere / fără de leac în ţesături trupeşti: precum ardeam în gând, ard fără vrere / în tine, iată. Flăcării ce-o creşti / lemnul i se împotrivise mult şi bine / dar ard în tine-acuma, te hrănesc. / Mă las purtat în zvârcoliri, în tine / înverşunări din iadul nelumesc. / Curat, neplănuit eliberat de mâine, / urc al durerii rug ameţitor, / ştiind că n-o să-i aflu viitor / acestei inimi de tăcere pline. / Mai sunt eu cel ce ard, cel prefăcut? / Nu iau cu mine amintiri în pară. / O, viaţă, viaţă: să rămâi afară / Iar eu în foc. Şi nimeni cunoscut // A renunţa, dar nu ca odinioară, / copil bolnav fiind. Motiv de amânare, / când totul te chema să creşti mai mare. / Uimiri de-atunci, aici nu îşi au loc).


home