Home 

 

     

RAINER MARIA RILKE – VERSURI
                           

                                    traduceri de Dan Dănilă ©

 
CUVINTELE  BANALE,  UMILITE  TARE
(Die armen Worte, die im Alltag darben)

Cuvintele banale, umilite tare
de-al zilei chin, pe-acelea le iubesc.
Le dărui din serbarea mea culoare
şi-atunci surâd şi se înveselesc.

Fiinţa lor, în sine tremurând,
se înnoieşte în priviri mereu.
În cântece nu au pătruns nicicând,
dar intră înfiorate-n cântul meu.


DOAR ÎNTRE ZI ŞI VISE SUNT ACASĂ
(Ich bin zu Hause zwischen Tag und Traum)
 
Doar între zi şi vise sunt acasă :
unde copii încinşi de goană aţipesc,
unde bătrânii seara stau la masă
şi licăriri din vetre în odaie cresc.
 
Eu sunt acasă între zi şi vise,
unde în înserare clopotele bat
şi fete obosite, de ecouri prinse,
pe margini de fântâni s-au rezemat.
 
Teiul este copacul ce-l iubesc
şi toate verile, ce tac şi dormitează,
prin miile de crengi, iar se urnesc,
și iarăşi, între zi şi vis, veghează.
 
 
TRĂIESC ACUM CÂND SECOLU-I PE DUCĂ
(Ich lebe grad, da das Jahrhundert geht)

Trăiesc acum, când secolu-i pe ducă.
Simţi marea filă adiind mereu,
pe care-am scris-o Domnul, tu şi eu
iar mâini străine o învârt şi-apucă.
 
Simţi strălucirea foii ce urmează,
pe care totul încă se mai poate.
 
Tăcutele puteri o cercetează
şi se privesc în ochi, întunecate.
 
 
 
AI LUMII REGI SUNT AZI BĂTRÂNI
(Die Könige der Welt sind alt)
 
Ai lumii regi sunt azi bătrâni
şi de urmaşi deja uitară,
căci fiii vor de prunci să moară,
iar fiice palide scăpară
coroane bólnave din mâini.
 
În bani, poporul le zdrobeşte
căci banul lumea stăpâneşte,
în noi maşini sunt modelate
voinţei lor îngenuncheate;
dar de noroc, ei nu au parte.
 
Metalul însă, vrea să lase
monezi şi roţile dinţate,
scăpând vietii lui mărunte,
ar vrea, din fabrici şi din case
înspre filoanele uitate
să se coboare iar, sub munte
ce-n urma lui se zăvoreşte.

 
 
CĂCI  NOI  SUNTEM  DOAR  COAJĂ, FRUNZE  RARE
(Denn wir sind nur die Schale und das Blatt)
 
Căci noi suntem doar coajă, frunze rare.
Moartea cea mare, ce-i în fiecare,
ea este fructul, e al firii miez.
Doar pentru el copile-nmuguresc
şi ca un pom dintr-o lăută cresc;
băieți, de dragul lor bărbați se fac;
nubile, spaima şi-o împărtăşesc
femeilor, doar ele îi ştiu leac.
De dragul lui rămâne ce-ai privit,
chiar de s-a scurs demult, nemuritor, –
şi-oricine a clădit şi-nchipuit,
pentru-acest fruct, o lume-a devenit
şi-a îngheţat şi s-a topit,
şi înspre el s-a’ntors, strălucitor.
În el s-a adunat căldura toată
din inimă şi creier, alb pojar:
Dar îngerii tăi trec în stoluri roată
şi toate fructele, necoapte le apar.

 
TOAMNĂ
(Herbst)
 
Cad frunzele, cad ca din depărtare,
de parcă vestejesc grădini în ceruri,
cu gesturi de negare cad, de-a rândul.
 
Iar nopţile, cum cade greu pământul
din toate stelele, într-o însingurare.
 
Noi toţi cădem. Şi mâna asta, iată.
Căderea, vezi, e-n toţi şi în oricine,
Şi totusi, este Unul care ţine
nespus de blând, pe mâini, căderea toată.
 
 
 
E  CINEVA
(Ist einer, der nimmt alle in die Hand)
 
E cineva care pe toţi îi ia în mână,
de i se scurg ca praful printre deşte.
Cele mai mândre-ntre regine le găseşte
iar când din albe marmori le sculptează,
sub melodia mantiei se-ntind şi tac.
Pe regi lângă ale lor femei i-aşează
şi din aceeaşi piatră ca a lor se fac.
 
E cineva care pe toate le ia-n mână,
de se frâng ca tăişul rău călit.
Nu e străin, în sânge locuieşte,
care e viaţa noastră, foşneşte şi-odihneşte.
Nu pot să cred că-n fapta lui greşeşte,
dar multe rele despre el am auzit.



PORTRET  AL  TATĂLUI  TÂNĂR
(Jugend-Bildnis  meines  Vaters)

În ochi visări. Fruntea-n atingeri pare
cu ceva-ndepărtat. În jurul gurii doar
juneţea, nezâmbind, cuceritoare,
şi-n faţa găitanelor strălucitoare
a zveltei uniforme nobile i-apar
mânerul săbiei, mâinile-n aşteptare,
în linişte, de grabă neîmpinse.
Acum aproape nevăzute, stinse,
parcă au prins ceva din depărtare.
Iar celelalte sunt de sine voalate,
ca şi când n-am pricepe, şterse toate,
în adâncimea lor cea tulbure şi rece.

Tu, dagherotipie iute trecătoare
în mâna mea, care mai lent se trece.
 
 
 
POETUL
(Der Dichter)
 
Te-ndepărtezi de mine, clipă trecătoare
şi-aripa ta-n bătaie mă răneşte.
Sunt singur: ce să-ncep cu graiul oare?
cu nopţile? cu ziua care creşte?
 
Iubită, casă, n-am ca să trăiesc,
şi nici un loc al meu, să stărui,
iar lucrurile toate, cărora mă dărui,
devin bogate şi mă cheltuiesc.
 
 
 
TOAMNĂ  ÎN  VENEŢIA
(Spätherbst  in  Venedig)
 
Oraşul nu mai curge greu, ca o momeală
ce prinde toate zilele, pe rând.
Palatele sună fragil, a sticlă goală
sub ochii tăi. Vezi vara atârnând
 
de prin grădini – ciorchini de marionete
cu capetele-n jos, inerte, ca şi moarte.
Dar din adâncuri de păduri-schelete,
răsare o voinţă: parcă peste noapte,
 
stăpânul peste-armate, al mării căpitan,
dublând galere lungi şi arsenale,
de mâine vrea să-nece zorii în catran
 
şi flotele-i, cu vâslele bătând
să-şi năpustească, steaguri fluturând
de vânt purtate, strălucind, fatale.

 
 
ZI  DE  TOAMNĂ
(Herbsttag)
 
Doamne, e timpul. Vara a fost lungă.
Aşterne-ţi umbrele peste solare ceasuri,
iar peste câmp, vântoasele ți-alungă.
 
Poruncă pentru pârgă dă poamelor târzii,
mai dăruie-le două zile calde,
grăbeşte împlinirea, să se scalde
o ultimă dulceaţă în vinul greu din vii.
 
Cel azi făr’ adăpost, nu-şi va mai construi.
Cel singur astăzi, singur va rămâne :
citeşte, stă de veghe, lungi scrisori compune
şi pe alei, în lung şi-n lat va rătăci
neliniştit, când frunze au să sune.
 
 
PANTERA
(Der Panther)
     Jardin des Plantes, Paris
 
Privirea ei, de bare perindate,
nimic nu mai reţine, atât a obosit.
Par gratii mii şi mii, iar după toate,
întreaga lume parcă a pierit.
 
Mlădiul mers, păşirea ce-arcuieşte,
în cercurile tot mai mici rotită,
e ca un dans de forţă ce ocoleşte
un centru cu voinţa amorţită.
 
Vălul pupilei rareori tresare,
neauzit. Străbate un chip deodată
a trupului tăcere încordată
şi în adâncul inimii dispare.
 
 
PARFUMUL
(Der Duft)
 
Duh de neînţeles, cine eşti oare,
cum de ştii unde, când să mă găseşti,
şi taina (ca un orb) o adânceşti
pe-atât încât se-nchide, rotitoare?
 
Amantul care strânge-n braţe, n-are
nimic aproape – doar tu eşti apropiat.
Pe cine oare nu l-ai îmbibat,
de parcă i-ai fi fost a ochilor culoare.
 
Cel care muzică-n oglindă ar zări,
pe tine te-ar vedea şi numele ţi-ar şti.
 
 
(NOI  SUNTEM  CALFE,  MAIŞTRI,  UCENICI)
(Werkleute sind wir: Knappen, Jünger, Meister)

Noi suntem calfe, maiştri, ucenici
şi te clădim, tu boltă avântată.
Câteodată, un străin pe-aici
prin cugete trecând ca un sclipici
tremurător, nou meştesug ne-arată.
 
Urcăm înaltul schelei legănate
cu umerii încovoiaţi sub fiare,
până ce frunţile ni-s sărutate
de-un ceas senin, parcă le-ar şti pe toate;
e solul tău, ca vântul dinspre mare.
 
Atunci ciocane bat şi bat, vuiesc
prin munţi ecourile rotitoare.
Când te lăsăm în beznă şi-nserare,
contururile tale de abia mijesc.
 
Doamne, eşti mare.
..........................................................................................
 
Din volumul RAINER MARIA RILKE – Versuri,
Editura Hermann 1999
Traducere de Dan Dănilă
 
back