Să-ndurăm împreună va trebui,

parte şi-ntreg, un tot să ne pară.

Mi-e greu să te-ajut. Şi nu mă zidi

în inima ta. Prea m-aş înălţa.

ce încă tace, neuzată, tresărind,

doar cu al ei surâs ceva sorbind,

parcă i s-ar turna a lui Cântare.

precum o zilnică povară.

Pe braţul femeii mi-aşez mâna grea,

pe griul cenuşiu e sură mâna mea

şi ea mă conduce prin golul de-afară.

Recunoaşteţi al cântecelor son?

voi le cântaţi mereu pe alt ton.

Căldura luminii, în orice dimineaţă

pe uşa deschisă în casă o primiţi.

Şi aveţi un simţ, aşa, de la faţă la faţă,

de aceea vă îngăduiţi.

Cel care plânge acum undeva în lume,

fără rost plânge pe lume,

mă plânge pe mine.

Cel care râde acum undeva în noapte,

fără rost râde în noapte,

râde de mine.

Cel care merge acum undeva în lume,

fără rost merge în lume,

merge spre mine.

Cel care moare acum undeva în lume,

fără rost moare în lume :

se uită la mine.

Precum un călător pe mări departe

sunt printre cei care-s mereu acasă;

zilele pline stau la ei pe masă,

dar mie, zările de chipuri mi-s bogate.

O lume atinge chipul meu atent,

la fel ca luna poate, părăsită,

ei nu lasă stingher un sentiment

şi orice vorbă le e locuită.

Lucruri, ce le-am adus din depărtare,

pe lângă ale lor îmi par ciudate :

ele sunt animale în ţara lor cea mare,

aici îşi ţin suflarea, ruşinate.

Se-adună-n jur, uimiţi şi tulburaţi,

iar el, un înţelept închis în sine,

se duce dintre-ai lui şi dintre fraţi,

şi-i ocoleşte ca-n plutiri străine.

Vechea însingurare-l copleşea,

cea care fapte adânci l-a învăţat;

printre măslini, el iar se va plimba,

când cei ce îl iubesc l-au lepădat.

La cina cea din urmă îi chemase

şi (ca un foc de armă ce goneşte stolul

din holdă), cu-n cuvânt le alungase

mâinile de pe pâini; fără un ţel

zburară peste masă în rotire,

fricoase, căutând scăpare. Însă el

e peste tot, precum o asfinţire.

Sau, dacă o ploaie estivală

vine din mişcarea cea domoală

a coroanelor înalte, repauzează;

căci el ştie, timpul să nu-l spună,

care-n flori şi fructe brusc se-adună

şi arde-n chioşcul alb precum o rază.

Şi de departe să-i priveşti pe-acei

bărbaţi, femei; bărbaţi, bărbaţi, femei,

şi pe copii, în altfel de culori trecând;

o casă ici, un câine când şi când,

încrederi, spaime mute amestecând...

O, fioruri, fără rost tristeţi, o vis,

o, nesfârşit abis.

Şi să te joci aşa: inele, mingi şi roată,

în parcul care încet-încet păleşte,

şi pe cei mari să îi atingi câteodată,

sălbăticit de goană şi orbeşte ;

dar liniştit, cu paşi mărunţi, spre seară,

ţinut de mână strâns, să pleci acasă.

O, înţelesuri care-ţi scapă iară,

O, teamă, o poveri ce-apasă.

Şi ore-n şir, să-ngenunchezi la lac

cu o corăbioară; să o uiţi deodată,

căci altele mai mândre valuri fac,

mai colorate pânze ţi se-arată,

şi doar la faţa mică, scufundată,

te mai gândeşti, ce palidă se-ascunde :

Copilărie, oglindire tremurată,

unde pleci? Unde? Unde?

şuvoiul. Pereţii cu tablourile lor

se-ndepărtează şi ne părăsesc,

nu vor să ne audă, se feresc.

Tapete-ngălbenite oglindind

lumina de amurg şovăitor

în care ne temeam, copii fiind.

Aproape toţi se-asemuiesc;

tac în a Domnului grădină,

ca multe intervale cresc,

în cânt şi forţa lui deplină.

Doar când aripi şi-au desfăcut

trezesc a vântului suflare:

de parcă Domnul şi-a trecut,

prin foi, de sculptor mâna-i mare,

în cartea sumbră de-nceput.

Seara îşi schimbă încet-încet veşmântul,

i-l ţin copaci la poale de ponor ;

iată: acum s-a despărţit pământul

într-unul ce se-nalţă şi altul căzător ;

eşti al niciunuia de-a-ntregul când te lasă,

nici chiar întunecat precum o casă,

nici invocând nemărginirea toată

precum o stea în noapte avântată –

şi-ţi lasă,-nfricoşată viaţa ta,

nelămurită, spre-mpliniri crescând ;

când mărginită, când înţelegând,

în tine când o piatră, când o stea.

Sau poate-l părăsesc aşa uşor,

de ofiliri să nu afle nicicând.

Însă sub roz, un verde ascultător

ce ştie tot, acum păleşte blând.

de vremi şi cade într-un vas prelinsă.

De marmură ureche-n somn întinsă

în care glasul tău mereu revine.