Home

                                                                                

 

 

 

Sibiu, Revista TRANSILVANIA Nr. 6 / 2001

PRINŢ  ŞI  CERŞETOR
corespondenţe literare în Franţa secolului al XV-lea

                                                                            de Dan Dănilă
În peregrinările lui dintre primăvara lui 1457 şi toamna anului 1461, François Villon (1431–1463?), a trecut şi pe la curtea din Blois a prinţului Charles d’Orléans. Poetul fugise din Paris de teama justiţiei, în urma participării la jefuirea Colegiului Navarrei: în preajma Crăciunului anului 1456, împreună cu Guy Tabarie, Colin de Cayeux, Petit Jean şi Damp Nicolas, poetul va pătrunde prin efracţiune în sacristia Colegiului. Petit Jean şi Colin de Cayeux, spărgători vestiţi, vor deschide un cufăr ferecat, prădând suma de 500 de scuzi de aur pe care o vor împărţi frăţeşte. Deşi spargerea a fost descoperită abia în martie 1457, iar numele răufăcătorilor se vor afla şi mai târziu, prin lăudăroşenia la beţie a lui Guy Tabarie, Villon găsise mai potrivit să dispară din oraş, nu înainte de a scrie Diata (Le Lais). Aceasta era un fel de testament, pe jumătate glumeţ, pe jumătate sobru, aşa cum era obiceiul a scrie când plecai în pribegie: trecuse puţină vreme de la terminarea Războiului de o sută de ani şi Franţa era bântuită de sărăcie, molime şi bande de mercenari sau dezertori înarmaţi. Temuta organizaţie a Cochiliei (Les Coquillards), formată din foşti soldaţi, cerşetori, proxeneţi, studenţi vagabonzi, spărgători şi jefuitori la drumul mare, o reţea foarte bine organizată care se folosea de un jargon special (jobelin), locuri secrete de întâlnire, mesageri şi complici în rândurile cămătarilor, negustorilor şi avocaţilor, făcuse nesigure drumurile ţării. Se pare că Villon li se alăturase, iar prietenia cu doi scoicari vestiţi, care aveau să sfârşească pe eşafod (Colin de Cayeux şi Regnier de Montigny), precum şi cele unsprezece balade scrise în jargon, îi vor lega definitiv soarta de această breaslă.
Prinţul-poet Charles d’Orléans (1394–1465), nepot al regelui Carol al VI-lea, era protector al artelor şi organizatorul unor concursuri de poezie, cum a fost cel din 1458 şi avea una dintre cele mai bogate biblioteci ale Franţei. După 25 de ani de exil în Anglia, unde fusese un prizonier tratat pe măsura rangului şi unde scrisese versuri celebre, după ce îşi răscumpărase libertatea contra unei sume enorme, prinţul căuta anturajul oamenilor cultivaţi şi al poeţilor, dar era preocupat deopotrivă de vânătoare şi de politică. Soţia lui, Maria de Clčves, mult mai tânără decât el, era considerată la rândul ei una dintre cele mai cultivate femei ale epocii. Villon o numeşte în mai multe rânduri binefăcătoarea şi salvatoarea lui. Raporturile lui cu prinţul sunt ceva mai complicate: dacă, referitor la talent, respectul era, se pare, reciproc, contrastul mare de rang social nu putea să rămână fără urmări, anturajul preferat de cei doi fiind prea diferit ca să nu se ajungă la unele conflicte. Pornind de la al doilea vers al Testamentului Mare al lui Villon, „Când trezeci de ani împlinii, / Gustând ruşinile-mi, pe toate...“ unii villonişti au făcut trimiterea la un rondel al lui Charles d’Orléans în care apare un vers asemănător. De fapt este greu de ştiut care dintre cele două poeme a fost scris mai întâi şi mai ales în ce măsură cei doi poeţi îşi cunoşteau reciproc operele. Deşi rămâne de domeniul speculaţiei, dispreţul lui Charles pentru Villon cel decăzut, acuzat de bufonerie ar reieşi din rondelul următor:



Unui „mauvais garçon“
Cui şi-a băut ruşinea toată,
Orice i-ai zice, nu-l priveşte:
Batjocura îl ocoleşte
Ca norişorul fără pată.

Pe uliţă de-l strigi din gloată,
Ridică fruntea şi zâmbeşte.
Cui şi-a băut ruşinea toată
Orice i-ai zice, nu-l priveşte.

Îi place gluma deşănţată;
Când râd cu toţii, se hlizeşte;
Nicicând el nu se înroşeşte;
Nu-şi pierde firea niciodată,
Cel ce-a băut ruşinea toată.

În orice caz, cu ocazia şederii la Blois, Villon avusese ocazia să citească din antologia prinţului, un manuscris cuprinzând atât opere proprii, cât şi ale altor poeţi. Textele sunt scrise de mâini diferite, iar printre altele găsim şi trei balade ale lui Villon: Balada franco-latină, Balada Concursului de la Blois (sau Balada contradicţiilor) precum şi Epistola către Maria d’Orléans (fiica prinţului, născută la 19 decembrie 1457 după 19 ani de căsnicie sterilă). După mulţi specialişti, acestea ar fi singurele texte olografe ale lui Villon. Dacă ultimele două balade sunt cunoscute prin numeroase traduceri în româneşte, prima, Balada franco-latină, îi este atribuită lui Villon doar în cele mai recente ediţii apărute în Franţa. Controversele aprinse asupra paternităţii acestui text sunt însă depăşite de speculaţiile istoriei care s-ar ascunde printre litere. În perioada petrecută la Blois, Villon ar fi avut de suferit de pe urma intrigilor de la curtea prinţului, unde era, pe departe, cel mai valoros poet. În anturajul prinţului se aflau o seamă de poetaşi şi cavaleri cu pretenţii literare, printre care Jehan Caillau, Simonnet Caillau, Jean Robertet, Montbeton, Berthault de Villebresme, Gilles d’Ormes şi Guillaume Fredet. O parte din aceştia au şi participat la concursul din 1458, la care, pornind de la versul obligatoriu „Je meurs de soif aupres de la fontaine“ (De sete mă usuc lângă fântână), s-au scris o serie de balade, dintre care doar cele semnate de Charles şi de Villon au o reală valoare literară. Guillaume Fredet, unul din musafirii obişnuiţi de la Blois, era licenţiat în drept şi cancelar al prevoţiei din Bourges. Talentul lui literar era modest, dar originea nobilă, funcţiile şi averile pe care le poseda, în sfârşit simpatia evidentă pe care i-o arăta prinţul, au provocat invidia lui Villon, care nu a reuşit să rămână mai multă vreme la curte, aşa cum şi-ar fi dorit şi ar fi meritat. Poate că între cei doi proaspeţi rivali au avut loc şi alt gen de controverse, în orice caz ne-au rămas câteva texte savuroase pe care le vom prezenta mai jos. În primul rând o baladă semănând a reţetă culinară pe care prinţul, mult mai în vârstă decât destinatarul, i-o trimite lui Fredet pentru a-l feri de excese nesănătoase, atât fizice cât şi morale, acesta fiind proaspăt căsătorit şi probabil cu totul lipsit de experienţă în relaţiile cu sexul frumos; expresiile în latina medievală, folosite dintr-o pudoare explicabilă, vor face, sper, deliciul cunoscătorilor:

Charles d`Orléans

BALADĂ  ÎMPĂNATĂ  DE  REGIM  SANITATIS

 

Un bun regim de sanitatis

Pro vobis, noi în căsnicie;

Având voinţa effrenatis

Nimis strică-n gospodărie;         4

Sagaciter treaba să fie,

Cum face homo sapiens.

Testibus vracii în consens.

 

În primul rând, caveatis             8

De coitu în anarhie;

Căci prea ades hoc agatis

Conjunx să îl provoace ştie

Dorind urmaşi, velut pruncie,     12

Aut erit quasi fără sens

Testibus vracii în consens.

 

Pe urmă, non faciatis

Ut Filomena, a urgie                16

Iubirea când hebeatis

Fluierând carens voinicie

Cantandi, ci cu veselie

Să fiţi şi sitis paciens                20

Testibus vracii în consens.

 

Prinţe, miscui în doctorie

Latinum şi limbă frâncie,

Doar lecţii sincere docens,         24

Testibus vracii în consens.

 

Ca răspuns, Fredet îi va trimite prinţului o baladă în care îşi exprimă incapacitatea „de a se extrage exigenţelor soţiei". Din păcate nu am reuşit (încă) să procurăm textul respectiv. Prinţul invocat în ultima strofă a baladei (envoi), este o formulă obligatorie, adresantul fiind de fapt preşedintele unui puy (asociaţie literară); în cazul concursului de la Blois, preşedintele era chiar un prinţ adevărat. Ca replică la aceste două balade, cu trimiteri clare la anumite versuri şi expresii, Villon cel mucalit, riscând a-şi atrage furia prinţului, va scrie în manuscrisul-antologie un text asemănător, adresat în bătaie de joc lui Fredet. Pe un ton de prefăcută îngrijorare prietenească, Fredet este acuzat de neghiobie şi impotenţă, urmări ale unor eforturi cărora nu le făcea faţă. Anumite detalii din manuscris dau de înţeles că Villon a compus versurile ad hoc, fără ciornă, deşi strofa de şapte versuri era pentru el o formulă cu totul nouă:


François Villon

BALADA FRANCO-LATINĂ


Un sfat profund eximium

Din cartea sfântă exortatur

Un soţ in matrimonium

Tehui, să nu abatatur;                     4

Altfel, simţul hebetatur

De omni viro, de-orice stare.

Prostul non credit, oricât are!

 

Et constat, prin învăţământ:                 8

Ca să păstrezi vim et robur,

Prestat nici sunet nici cuvânt,

Să-nduri şi-asculţi orice murmur

Când soaţa strigă: «Ad ce mur !»         12

Fingat că de urechi eşti tare.

Prostul non credit, oricât are !

 

Fortior multo ca Samson

Acest asalt convincitur                     16

Contra Venerei, cu-n blazon

Ce orice bâtă plicatur.

(........................................ur)

Sed quisquis complicat îi pare;        20

Prostul non credit, oricât are!

 

Prinţ prea-nţelept, deci legitur

Quod astituor cade-n eroare;

De-i bun la-not, tot mergitur.         24

Prostul non credit, oricât are !

 

Riscând să răpesc din farmecul acestui text bilingv, adaug o variantă tradusă integral şi unele explicaţii care mi se par necesare. Versul 2: cartea sfântă, referire la învăţăturile Bibliei, dar şi la manuscrisul prinţului. V 8: lecţia, din nou referire la balada prinţului. V 12: Ad ce mur, expresie de origine obscură, tradusă liber de toţi comentatorii textului. V 13: versul este adăugat de Villon la subsolul paginii, cu semnul de trimitere. V 17şi 18: l’escusson de Venus şi 18 bourdon, eufemisme pentru organul sexual feminin. V 19 este neterminat, o nouă dovadă a grabei cu care a fost scris textul. V 22 Prinţe, aici adresantul (Charles d’Orléans) este identic, ca titlu de nobleţe şi funcţie cu cel cerut de canoanele baladei medievale. V 24 înot, eufemism pentru actul sexual. Refrenul (V 7, 14, 21, 25) este un proverb cunoscut, aici adresat nesătulului Fredet.

 

BALADA FRANCO-LATINĂ


Un sfat profund şi minunat

Din cartea sfântă izvoreşte:

În căsnicie, un bărbat

Să n-o ia razna, nebuneşte.             4

Pricina: simţul se toceşte,

La orice om, cum l-ar chema.

Prostul nu-i chip a-l sătura.

 

Lecţia, văd, se-adevereşte:             8

Să nu-ţi pui vlaga la mezat,

Mai bine e să stai muţeşte

Şi să-nduri orice murmurat

Când soaţa strigă: Hai în pat!         12

Fă-te că nu pricepi ce vrea:

Pe prost nu-i chip a-l sătura!

 

Mai tari decât Samson au dat

Asaltul şi-au pierdut prosteşte.         16

Scutul Venerei, ne-nfricat,

Orişice bâtă o blegeşte.

(........................................şte)

Cine nu ştie vorba mea:                  20

Pe prost nu-i chip a-l sătura!

 

Prinţe preaînţelept, citeşte

O pildă: şi-un viclean sadea,

Bun la înot, tot se-amăgeşte.           24

Pe prost nu-i chip a-l sătura!

 

Dialogurile nu se sfârşesc aici; Charles, controversat de retragerea îndelungată a lui Fredet, va scrie un rondel în care îl acuză de ingratitudine şi impoliteţe:

 

Charles d’Orléans

 

Să se deie zvon în ţară,

Pe-orice uliţi din ţinut:

Fredet nu e de văzut.

Oare-n beci îl încuiară?

 

Şi-amintea odinioară

Pe amici a-i vizita.

Rege-i, duce, conte dară

De-şi permite a-i uita?

 

Cu trompete-l alungară

Ca pe-un soţ delăsător,

La şartrezi, călugări, or

A voit el să dispară?

Să se deie zvon în ţară!

 

Făcând mea culpa, Fredet îi va răspunde prinţului, a cărui prietenie nu îşi putea permite să o piardă, dând din nou vina pe căsnicia care îi răpea tot timpul şi toată energia:

 

Fredet

 

De nu vin a vă vedea,

Vina-i doar în căsnicie,

Numai ea mi-a dat tărie

Ca să stau la casa mea.

 

Că m-a ameţit aşa,

Nu luaţi drept mojicie

Că nu vin a vă vedea:

Vina-i doar în căsnicie.

 

Orişicum, aş încheia

Că vădit-am nerozie

Şi, pe scurt, pun chezăşie:

Pe puţin, mult aş pierdea,

Nevenind a vă vedea.

 

Cât despre Villon, visurile lui de a rămâne mai multă vreme în slujba prinţului se vor spulbera relativ repede; primit cu duşmănie invidioasă de Fredet şi ceilalţi poetaşi de curte, poetul va lua din nou calea pribegiei şi se va alătura, se pare, unei trupe de actori şi trubaduri. Celebra Baladă a contradicţiilor, scrisă la Blois în vara lui 1458 lasă să se întrevadă răceala cu care fusese primit de prinţ şi de nobilii care îl sfătuiau. Lipsa unor prieteni adevăraţi este greu de suportat:

 

Balada concursului de la Blois (Balada contradicţiilor)

 

Lângă fântână mor de-al setei chin,

Încins ca focul, clănţănesc din dinţi,

În ţara mea sunt pe meleag străin,

La gura sobei, dârdâieli fierbinţi,

Gol ca un vierme, îmbrăcat în prinţ,

Cu lacrimi râd, în vană aşteptare,

Alean îmi este trista disperare,

Mă bucur, dar plăcerile-s străine,

Lipsit de orice vlagă mă simt tare,

Bine primit, gonit de orişicine.

 

Nu-mi pare sigur decât ce-i neclar,

Ce-i limpede, de nepătruns îmi pare,

De ce-i în mână zic că n-am habar,

Ştiinţa-mi vine doar din întâmplare,

Câştig mereu şi pierd fără-ncetare,

Zic «Bună seara» când zorile mijesc,

Mă tem, întins pe spate, că mă prăbuşesc,

Sunt înstărit, dar n-am un ban la mine,

N-am rude, dar aştept să moştenesc,

Bine primit, gonit de orişicine.

 

N-am griji de fel, dar mă căznesc mereu

Să strâng averi ce nu mi le doresc,

De bine-mi zice doar duşmanul meu,

Cinstiţi sunt cei care mă păcălesc,

Prieteni mi-s acei ce-mi povestesc

Că lebăda e corb negru tăciune,

Cine-mi vrea răul are gânduri bune,

Minciună, adevăr, tot una-s pentru mine,

Ţin minte tot, dar uit ca prin minune,

Bine primit, gonit de orişicine.

 

Prinţe îndurător, ca să-ţi spun drept,

Multe pricep, dar nu-s de loc deştept, 

Nedrept sunt, dar de lege mi-e ruşine;

Ce-altcé mai ştiu? Răsplata s-o aştept,

Bine primit, gonit de orişicine.

 

Refrenul, „Bine primit, gonit de orişicine", dar şi multe alte versuri par a se referi explicit la atmosfera de la curte şi la umilinţele la care era supus poetul. În fine, o altă baladă a lui Villon, păstrată în mai multe copii-manuscrise este Petiţia, adresată, după unii villonişti, ducelui de Bourbon, după alţii – cu mult mai probabil – prinţului Charles. Trebuie spus că titlurile baladelor lui Villon sunt controversate, ele fiind date în general de copişti sau de numeroşii editori; textul a fost probabil scris în perioada de la Blois sau în 1461, imediat după detenţia de la Meung.

 

PETIŢIE

Stăpân al meu şi prinţe preatemut,

Lujer de crin, din rege zămislit,

François Villon, ce soarta l-a bătut

Cu vânătăi avane, crunt lovit,                     4

Te roagă prin scrisoarea lui, smerit,

Să-i dai un împrumut dacă ai vrea;

La toate Curţile e gata a jura

Că-i dă napoi, nu pierde-ncredinţarea;         8

Nici pagubi, nici câştig nu ai avea,

Nimic n-ai pierde, decât aşteptarea.

 

De la alţi prinţi lescaie n-a cerut,

Doar de la tine, cel nevrednic, care             12

Din şase scuzi primiţi cu împrumut,

Mai tot a cheltuit pentru mâncare.

De-odată a-i plăti, după onoare,

Uşor şi de îndată se-mplineşte;                 16

În codru din Patay ghinzi de găseşte

Şi din castane împlinind vânzarea,

La ţanc, fără zăbavă te plăteşte,

Nimic n-ai pierde, decât aşteptarea.            20

 

Ci de puteam să-mi vând din sănătate

Unui lombard, ce-i lacom prin natură,

Lipsa de bani cum mă mâna din spate,

Poate-ncercam şi astă aventură.                 24

N-am bani în sân, nici pungă la centură;

O, Doamne bun, îţi spun mirarea toată,

Că orice cruce-n cale mi se-arată,

De lemn ori piatră-i, asta mi-e onoarea;     28

De-ar fi s-o văz pe cea adevărată,

Nimic n-ai pierde, decât aşteptarea.

 

O, prinţ de crin şi plin de bunătate,

Ce greu mi-ar fi, vei înţelege poate,         32

De nu mi s-ar plini acum rugarea.

Ascultă, rogu-te, m-ajută şi socoate;

Nimic n-ai pierde, decât aşteptarea.

 

Pe dosul scrisorii

 

Du-te scrisoare, iute saltă,                     36

Chiar de n-ai limbă, nici picioare,

Să spui în a ta cuvântare

Că sărăcia rău m-asaltă.

 

Ironia acidă care se degajă din tonul „scrisorii" ne face să bănuim că ea nu a ajuns niciodată la destinatar, căci şansele primirii unei sume de bani ar fi fost nule. Textul a fost scris mai degrabă ca o răzbunare, ca urmare a unui refuz de protecţie sau de împrumut, urmând unei cereri reale, adresată personal (sau în scris) prinţului. Că adresantul este mai degrabă Charles d’Orléans decât vărul lui, ducele Jean al II-lea de Bourbon, ar reieşi din versurile 1, 2 şi 31, apelativul prinţ fiind folosit în legătură cu rangul exact al personajului, şi nu cel simbolic, de mare nobil, măgulitor pentru un „simplu" duce, (chiar dacă floarea de crin, simbolul casei regale, apărea pe blazoanele ambilor nobili). Refrenul baladei („Vous n’y perdez seulement que l’attente" adică „Nimic n-ai pierde, decât aşteptarea") cuprinde şi un subtil joc de cuvinte. L’attente este omofon cu la tente, deci se poate traduce şi prin „Nimic n-ai pierde, decât cortul", unul din simbolurile nobleţii, pe care era arborat steagul cu blazon. Mesajul este „vei primi banii la Sfântu-Aşteaptă", vei pierde tot. Versurile 11 – 13 se referă la un împrumut anterior, de şase scuzi; poate fi vorba de răsplata pentru baladele incluse de Villon în manuscrisul prinţului sau de banii de drum primiţi la plecarea de la Blois. În versul 12, exprimarea este voit ambiguă (Fors de vous seul, votre humble creature), umila creatură putând fi petiţionarul, dar totodată cel căruia i se adresează cererea! În acest caz Villon, cerându-i bani, îi face prinţului o adevărată onoare, un privilegiu. Garanţiile pe care i le oferă în versurile 17 şi 18 sunt de două ori ridicole: în primul rând, la Patay nu există nici un codru; în al doilea rând, ghinda şi castanele sunt lipsite de orice valoare, fiind eventual hrană pentru porci. În versurile 21 – 24 se face referire la altă garanţie – poetul ar fi fost chiar dispus să-şi vând sănătatea unui lombard (cuvânt sinonim la epoca respectivă cu cămătarul), ori nici această sănătate nu are nici o valoare în sine, poetul era bolnav de scorbut în urma detenţiei. Versurile 25 – 29 se referă la „crucea adevărată", fiind vorba aici de cea imprimată pe monezi, spre deosebire de cea din lemn sau piatră, aşezată la răspântii, şi cu aluzie evidentă la apariţia halucinantă (de foame, epuizare fizică?) a crucii Mântuitorului. Balada este exemplară pentru stilul lui Villon, prin amestecul acesta de umilinţă şi înfumurare, de tragic şi comic, de seriozitate şi ironie.

Iar istoria (literară) a făcut ca prinţul Charles, deşi poet de neîndoielnic talent, să rămână pe veci în umbra cerşetorului Villon, adevăratul prinţ al poeziei franceze medievale.

                                                                                                      Dan Dănilă

Pentru traducerile poemelor am folosit următoarele ediţii :

Anthologie Poétique Française, Moyen age. Garnier – Flammarion, Paris, 1967.

François Villon, Poésies. Édition Jean Dufournet. Gallimard, Paris, 1973.

Villon, Poésies completes. Collection Lettres Gothiques. Paris, 1991.

 

back