Cutezanţă
Să
aştepţi neantul fără să ştii cum arată
o
petală de nalbă contra luminii, un cer
nerăbdător al mărturisirilor. De abia se
luminează şi coboară în pivniţa cu apă
de
trandafiri şi umbre presate o cratimă.
Frazele rupte sunt piesele unui puzzle
imposibil de rezolvat, ar însemna să fii
recreatorul sinelui. Sineala nici ea nu e
doar albastru, se vede cenuşa subtilă a
oaselor calcinate peste timpul pierdut.
Arta comparaţiei, cea mai subtilă muză
fără templu, singurul mod de a deschide
capacul fără a fi muşcat de cerberi sau
senzaţii parabolice. Altfel vezi dacă îţi
ridici părul de pe ochi în faţa evidenţei
şi
pălăria. Doar vorbind despre ninsori
vei fi mai pur în fiecare nouă dimineaţă.
Răbdare de fier
În
fiecare dimineaţă te aştept
să
împărţim prima lumină:
sunt carnea fără ascunzişuri
de
pe masa lustruită a săracului,
sunt întrebarea fără de răspuns
pe
care atât o iubesc filosofii.
Aud cum toate lucrurile cad
ca
nişte îndrăgostite polenuri,
pauze line, blânde hiatusuri
în
derizoriul plânsului etern.
Mai răbdător ca o sete de nestins
într-un lazaret al temutelor spanii,
aproape absent dintr-o boală ciudată,
iar mă voi supune tuturor poftelor
tenebrelor care mă interoghează.
În
fiecare dimineaţă te aştept,
râd maliţios de inchiziţia razelor x
care mă devoră până la os.
Ospiciu
Din săptămâna oarbă, o mână întinsă
spre calda lumină a sudului îndepărtat
de
limba aceasta care nu mai iubeşte
cuvinte-gesturi printre cuvinte-umbre.
O
balanţă defectă omoară speranţele
condamnaţilor din salonul circular.
Răspunsul e o tăcere neconvingătoare
ruptă de pulberea interzisă prin lege
într-un bazin de marmură însângerată.
Femeile se tem de halatele cam pătate
ale vizitatorilor nocturni de profesie.
La
menajeria din parcul complet ruginit
piţigoiul singur alege mereu libertatea.
Prin tavanul spart picură în plosca de
tablă, în rinichiul emailat. Cu paşi mici
trece o idee salvatoare pe un coridor
aproape paralel cu morga aristocratică.
Flux
O
ţesătură imprevizibilă de albe corole
ne
atinge primăvara cu toate urmările ei
incalculabile. Schimbarea culorilor este
singura cale regală, o verticală a sevelor
amărui în deşertul retras. Torturat de un
nou presentiment, aştepţi pregătit lângă
crevasa inimii şuvoiul fierbinte. Mirosul
de
viaţă amestecat cu degradarea ei prin
exagerare se vinde proaspăt, o trufanda
de
iniţiere. Doar cine a gustat din pulpa
aceea exotică nu se mai întoarce la cele
de
dinainte. De ce? De ideea primăverii
din toate sinapsele pomilor cu albine de
aur şi lumină reîmblânzită. Copilăria ei
călare pe raze demontate în şapte culori,
galopând peste aluatul nedospit al zilei.
Speranţă
Colivia din sârmă de cenuşă se va deschide
dacă aripa rece de păun ahtiat după umbre
va
lovi de trei ori neantul. Din lunete vor fi
căderi de stele şi piatră regală peste o
plajă
descompusă de spectrul luminii. Un secret
de
duminică, o ploaie neanunţată de ziarul
aprins de dimineaţă se consumă în culisele
operei. Totul e să crezi în meteorologi sau
în
broaştele lor efemere, să înveţi melodia
fără sfârşit a vechilor druizi. Să mai crezi
în
verticalitatea apei de munte, fluidul greu
care ne leagă de peşteri şi gheţari cu un
fir
de
plumb. În gustul acela de sare este chiar
povestea primei iubiri dintre pământ şi cer,
salvarea părţii nevăzute a omului de litere,
solda de alaun stins în toată zăpada topită.
Muză
Ea
ştie o matematică aproape secretă
când adună cuvinte cu mătase şi trup
ca
să rezulte parfumul acesta. Profilul
ei
de gemă este un contur mai luminos
decât opalul, mereu inexplicabil. Lumi
viclene s-au stins pentru ca să devină
răspunsul unei sume de nedumeriri. O
treaptă mai sus ar fi doar ideea de zeiţă.
Spun aceasta fiind mistic, cam optimist,
cam certat cu logica aparenţelor pure.
În
fiecare dimineaţă recapitulez visele
vorbind cu umbra din spate, din peştera
primului cinematograf de idei. Ea ştie
regia spotului de culori din camera cam
obscură a pleoapelor, mişcă foarte uşor
eterul printre haosul obiectelor docile.
Mută şi aplecată înspre noi, se amuză.
Muzică
Portativ îngenuncheat în melopeea lui
de
esenţe descântate, cel care îl citeşte
se
va cunoaşte pe sine copil. Întoarcere
fără de care trupul şi-ar depăşi colivia,
s-ar privi dinafară bocind. În travestiul
dictat de neputinţă s-ar ascunde de sine,
ar
opri dansul perpetuu al rutului verde.
Dar periplul notelor, pelerinajul secund
e
călăuză, metronom al inimilor căzute
în
extaz. Contemplarea care îţi răpeşte
moliciunea de fald şi orice suspiciune.
În
seara concertului, sonatina ca un vin
vechi se evaporă deasupra oraşului. Din
armonie cresc plantele necunoscute care
năpădesc piciorul pianului. Va curge şi
muzica tristă pe care o aşteptăm mereu
ca
o ultimă vârstă, o incifrată partitură.
Metafora
Locuia sufletul complicat al poemului,
o
ezitare dictată de sintaxa disperării în
iarnă. Versuri albe pe fundalul zăpezii,
strofe camuflate în orbitorul vremelnic
al
anotimpului cu plâns de contrabas. O
toană olografă a vântului le dicta unui
scrib cu picioare de stăncuţă, care făcea
savante poteci. Flori de gheaţă miniate
şi
majuscule aproape şterse de pipăitul
cititorilor demodaţi, de ultimii adoratori.
Resortul mai discret ca inima de meduză
dădea ritmul respiraţiei şi punea accente
aproape duioase. În lanţul cuvintelor se
zbăteau toate risipirile verbelor nespuse
vreodată şi totuşi memoria monstruoasă
le
conţinea pe toate şi le devora. Sloiuri
aproape calde, de citit rapid la începutul
primăverii care rescrie tot ce reînfloreşte.
Timp
O
greutate sublimă care ne presează pe
creştet şi ne înconvoaie grumazul ca să
ne
vedem paşii mai bine. Degradare a
arcului care ne ţine verticali, a trestiei
gânditoare şi totuşi pline de măduvă. Nu
se
poate măsura prin cuvinte sau cifre de
nici o valoare, cum nici apăsarea vreunui
suflet după moarte pe o fină balanţă. El
este copilul din flori al unor jurăminte
strâmbe, bastardul temut de femeile fără
riduri. De parcă hemoragia nesfârşită a
orelor ar avea de umplut un ocean celest,
o
galactică albie. Nevăzutul şi neauzitul
ghepard cu vântul din faţă, yolă de azur
privită de sus, raid printre plopii de fum.
Năvod cu ochiurile mici prin care ochii
bănuiesc o nouă absenţă. Un fluture pe
tăişul sabiei, odihnindu-se.
Lumină
Câtă speranţă încape între oameni
dar câtă umbră sub focurile stinse,
planete vor aluneca în somnul meu
concret, neatinse de umbre şi vise.
În
orbită vechea lumină sapă adânc
necunoscute drumuri, iarna cheamă
regele sloi plutind ca o cruce pe apă.
Mâinile încleştate deja se odihnesc
dar imită forma unui nor din aramă.
Legat cu o funie din raze am văzut
cum s-a topit plopul ultim de ceară
în
sumbrul asfinţit, iar un iris afară
a
orbit vreme de un întreg anotimp.
Cu
tălpile pline de ghimpi au fugit
fiarele întunericului de răzbunare
dar frica nu este mai tare la infinit
decât o foame de vis sau culoare.
Câte umbre, dar câtă lumină va fi
între mit şi speranţele următoare,
între noi şi un soare necompromis.
Portret
Tu
ştii că timpul este un pieptene lucios pe
care
îl
laşi uneori să îţi treacă prin plete. Un
chiriaş
mereu ascuns de la care nu vrei nimic, un
arbore
sub luna plină sunând cristalin. Diamantul
sclipitor
după care te apleci e doar un ciob de
sticlă, dar te
prefaci că nu înţelegi. Tu ştii că există o
elocinţă
a
tăcerii, chiar un ecou al ei care intrigă
filosofii,
mai ales atunci când nu e nici zi şi nici
noapte. Nu
eşti niciodată străină sau nesupusă fiindcă
trupul
tău palid este o curea de transmisie între
viaţă
şi
moarte. Toate oglinzile îţi seamănă, chiar
florile
când eşti tristă şi uiţi să le stropeşti. Cu
lacrimi ai
putea să obţii orice promisiune, dar puterea
trebuie
folosită cumpănit. Există chiar un lac
secret în care
înoţi singură noaptea, cântând despre
începutul apelor
sau ceva foarte asemănător. De când ai
plecat beau
cu
două pahare pe masă, am amprentele buzelor
tale în faţă. Paharul tău e mai plin şi
întrebător.
Nu
ştiu să-i răspund, dar ştiu că există undeva
un
pieptene magic de raze, doar pentru tine.
back
back