|
| |
Peter Rühmkorf
în traducerea lui Dan Dănilă ©
Peter Rühmkorf (1929-2008),
poet, prozator, editor de periodice, printre care
revista konkret, a primit în 1993
importantul premiu "Georg Büchner" pentru opera
omnia. Poetul a cultivat discursul politic,
ironia, parodia, a pozat în profet sau poet
vagant, fiind o voce de mare originalitate a
liricii germane moderne. Referindu-se la creaţia
sa, criticul Gert Ueding scria următoarele:
"Este unic şi nu poate fi afiliat nici unei şcoli,
nici unei direcţii; îl leagă de ceilalţi ceea ce
are în comun un bust renascentist cu blocurile de
marmoră de la Carrara".
Biliografie selectivă: Lirică fierbinte (1956):
Plăcere terestră în g (1959); Măiestrii. 50 de
poezii (1962); Dublet amestecat (1967); Cine scrie
lirică, e nebun. Toate poeziile 1953-1975 (19"6);
Phoenix – înainte! Poezii (1977); Garantat până în
J999 (1979); Înafara iubirii... (1986); Vorbind şi
râmânând cu sine (1987); Unic ca noi toţi (1989);
Ieşit din fire (1989); Tabu I (1995); Poezii
(1996).
De mortuis sau zvonuri
rele
Rănile tinereţii se închid lent
şi nimic nu vrea să le înlocuiască.
La fel durerile omenirii
devin pure cazuri de rutină;
apoi, sufletul vechi e cam la sfârşitul
jocului cu focul,
mergem tot aşa mai departe,
şi dacă merge mai departe tot aşa ca până acum,
în curând e sfârşitul.
Acum, de exemplu, avem şi teii
din nou în spate.
(Cine mai vorbeşte de liliac?)
Aproape nu mai îndrăznim să spunem Eu
de atâta hărnicie.
În curând,
când cu frunzele ei de neoprit
toamna
îşi ia rămas bun
şi sturzii îşi retrag şi ei cântecele,
încălzeşte tu pieptul scobit
– Acuma cumpără cărbuni! –
cu vorbele lui Nietzsche.
Nici un motiv să te laşi păgubaş, maestre!
Bătrâneţea este şi ea un fragment binevoitor
al vieţii,
şi atâta vreme cât scaunul e asigurat,
şi nici ziua neîmplinită –
A – desigur, şi apoi şmecheria cu pe de o parte,
pe de altă parte,
dialectică expectorantă:
şi asta se învaţă de abia la, să zicem.
vârste avansate.
Când puterea de încordare scade.
Şi gura se deschide:
gri
şi golită de cântece.
Toate pânzele sus
Deci asta a fost, catargul ţi s-a frânt
iar şcota ţi s-a deşirat
de parcă toată lumea într-un gând
în contra ta s-a aliat
Nordul, sudul, estul, vestul de-o măsură
tot ce respiră încă, din pradă se-nfruptă.
Nici un colţ de pâine, nici o picătură
nu le primeşti fără de luptă.
Speranţa îţi e dusă de vânt,
lacrimile-ţi sunt neinflamabile.
Intenţiile ce-au rămas doar gând
le trădează surâsuri amabile.
Lumini la orizont, zăreşti ceva?
Mai sus zburătoare ia-le aminte –
oadtă în putere îţi stătea,
cu cinci ori zece ani mai înainte.
Dar pe atunci cei şchiopi de orbi erau purtaţi
iar paraliticul călăuzea pe orb.
Toate pânzele sus! azi însetaţii se agaţă
de-necaţi
şi adâncurile împreună îi sorb.
Eram acolo
Eram acolo, cum erai şi tu
şi-am auzit pe cineva strigând
însă i-au pus călăuşul în curând
eram acolo, cum erai şi tu,
dar nu am spus nici unul NU
erai acolo, cum eram şi eu
ştiam exact ce s-a întâmplat
apoi m-au chemat şi te-au întrebat
erai şi tu de faţă, cum eram şi eu
şi-am spus amândoi un DA răspicat
eu sunt aici, aici eşti şi tu
cu feţe de umane creaturi
curând ne vor pune căluşuri în guri
cu tine sunt eu, cu mine eşti tu
dar nu ne ajutăm vreodată, NU
tu eşti aici, aici sunt şi eu
călău şi eşafodul greu:
când capetele ni le vor tăia
să nu mă chemi, nici eu nu voi striga
după tine, iertare sau Dumnezeu.
Totul întunecat totul
tulbure
Beznă-i tot, tulbure-i firea,
totu-i gri, dintr-o bucată –
un secret precum iubirea,
ea de sine îngropată.
Nimic n-a rămas din toate
rimele lucind, splendide:
spui, nu poţi muri, dar poate
să te-ntrebi de poţi ucide.
În linţol, Vinerea mare,
peste rana-ţi aplecat;
cârlig, semn de întrebare,
prin muşchi înţepat.
Ca fetuşi grijile-s curbate
Pe când, înţepenit, mai speri –
spui că nu poţi ucide, poate
să te întrebi de vrei să pieri.
Te-ntreabă până ţi-a pleznit
ţeasta în bucăţi, cu care
chiar adevărul cel iubit
face cassa în osuare.
Până toată pierderea
strigă-n slava cerului,
jalnic precum Patima
dinaintea timpului.
Întrebări, sau pot să-nchei?
Nu te-ntoarce niciodată!
Doar amanţii duc cu ei
Paradisul, o tomată.
Pe funie
Ne balansăm la mare înălţime
monologând şi ritmând,
despre un individ visând
făcut din cuvinte şi rime.
De ce? pentru ce? cine ne-a îndemnat
cu capul în nori să plutim.
Un WHO IS WHO necercetat
să-l înţelegem, când ne prăbuşim.
Din aşa înălţimi în jos de priveşti
vezi doar rătăciri, sărăcii.
Zic: de scrii poezii, nebun eşti,
iar cel ce le crede, va fi.
Mă joc cu pianul cu trupul stelar
cu patru picioare şi patruzeci de deşte –
jos pe pământ ajunşi iar,
oricine, ţicniţi ne găseşte.
Loreley îşi arată părul
frumos
la răsturnatul Rhein...
În pericol de moarte plutesc graţios
între prietenii Heine şi Hein.
back
|
