Dan Dănilă
©
ORAȘE ASCUNSE
(fragment)
TOTUȘI
Mai sper
sub colinele iluzorii ale anarhiei,
lângă un
zid cu toamnă târzie, de nicăieri,
nu departe de adevărul bolnav al cazărmii
să apară iar silueta familiară a pelerinului
pe care numai aleșii aleșilor o pot vedea.
Să mormăie salutul poliglot, poleit cu aur,
ca un fum care își
pipăie
cerul de rezervă,
să ne zâmbească ironic, cu totul deoparte,
o inspirație
între două silabe și sperieturi,
într-o trâmbiță muiată de fluidul proaspăt.
Radiografia îndurării, osul sudat de vreme.
Și
înaintând cu grijă și pleoapele de
iască,
să pipăie muchia zidului ca pisica neagră:
e salvarea cetății eroilor, cei care dansează
ca să nu vadă caldarâmul arid, dușmănos.
Acolo se întâlnesc
disperații multor orașe.
TATĂL MEU
Mai necunoscut decât fluxul oglinzilor,
un portret reușit de ucenici în aprilie –
de unde să îl mai citesc, cum să încep?
Dacă se va deschide vreodată, revoltat
de
nerecunoștință, eu nu voi mai auzi.
În alt secol simțise amăreala fructelor
și iată-l admirându-le sâmburii uscați
vai, mult înainte de așteptata recoltă.
Doar cel care a plantat pomul de tânăr
poate citi umbra sau ceața ca ierburile.
Ursa Mare proiectată pe oricare obraz
de o taină pentru copiii copiilor noștri,
în lacul acesta s-a înecat sloiul luminos
dar trupul
e doar bănuit. Întorci capul
și te
zărești visând, pândind dimineața.
CÂINE UD
Un câine ud pe sub felinare și lună, sau
o amintire de pe când adoram toamnele,
chiar și pe cele ploioase – mirosul acela
de frunze zdrobite era tot una cu iubirea,
aleea aventuroasă dintre străzile noastre
de când eram tineri și triști de disperare
că vom recădea în altă lume, deja uitată
optzeci de ani după aceea, fără martori,
fără fotografii, nici o scrisoare. Oglinda
va fi oarbă, parfumul ei acoperit de lavă
și nici un obiect recunoscut primprejur,
fiecare sunet o ghicitoare mai dureroasă
decât trădarea, izolarea în ospiciu, doar
o celulă umedă într-o carceră fără nume
sau un mesteacăn din nesfârșite siberii
pe care era scrijelit un nume de rusalcă.
Vorbeam în somn și m-am trezit exact
în momentul în care inima se opintise
într-o ultimă bătaie, cu clapele blocate
sub un potop de apă sărată, cu schijele
scoicilor înfipte în pieptul deja străin,
într-un port ultrasecret, al damnaților.
LUMINA DE IERI
Cum o zărise Homer cu puțin înainte de a orbi,
așa a rămas – tare ca stânca în oglindire, abur
din gura primului zeu, travestire a despuierilor
Evei cu degetele trandafirii pe sub izvoare, os
transparent al nopții moarte în fiecare din zori.
Lumină pe care o beau cu vinul cel parfumat
de razele stoarse cu milă dar prinse în cercuri,
mă tem că te voi pierde cândva, poate în somn,
fără rămas-bun,
un
veșmânt aproape sub piele
când te
lipești geloasă de mine în arșița verii.
Și de azi
– alunecând te iei după mine mereu,
te împing
ca să-mi văd pașii, ființa, te pândesc
pe sub umbrele care mă descriu cel mai bine –
parcă te-aș recunoaște, deși nu ești
o
creatură
ca să te urăsc din inimă, fiindcă
mă părăsești.
DE LUCRURI
Și m-am desprins de lucruri, nu fără regretul
celui care își va cunoaște limitele – devreme
era pentru orice bucurii mute și târziu pentru
oboseală. Voi avea altă memorie cu alt viitor
precum în pragul unei cârciumi necunoscute,
când uiți drumul înspre casă. Timp împleticit
cu degetele încleștate pe mânerul unei valize,
vino sub felinar ca să-ți văd chipul! A, tu erai
cel de demult, știu de câte ori am stat alături,
la un pahar de tăcere, când prietenii erau mai
departe decât buna speranță. Niciodată acolo,
unde tocmai singurătatea le va pune cătușele.
Va măsura golul dimprejur cu palma și cotul,
fără grabă, ca o femeie bătrână la țesut urzică
și sacul acela va ajunge pentru toți. Niciodată
nu vom ști cum se albesc firele, doar de frică,
sau e rezistență la sfâșiere. Era o seară de vară,
aș fi putut să privesc prin ea ca printr-o sticlă
dar nu era nimeni acolo, nu era nimeni afară.
DEMOLARE
Cu lucruri moarte ce nu mai pot fi dresate,
dacă nu crezi că ești treaz, înțeapă-te brusc
în pulpă, adulmecă lada de zestre a mamei,
cu
levănțica zdrobită de o sută de ani, trage
sertarele cu secrete
și recitește
repede totul,
deschide cutiile ruginite ca și cum ai căuta,
înainte să vină gunoierii, înainte să
ne
cadă
zidurile subțiri lovite de buldozerul galben.
Dantelele rămân
agățate de sulița gardului,
bătrâna leagănă păpușa cu cap de porțelan:
după valul de moloz, colivia contorsionată,
o inimă din carton lăcuit pe care scrie 1900
cu sângele
atât de roșu și proaspăt de parcă
a fost
ieri – dar nu mai e secolul tău, nimic
nu va mai lipi tencuiala de carne pe trupul
de acum, mai ușor decât amintirea norului,
decât amprenta unor buze pe o fotografie.
ORACOL
În burta nopții, printre steaguri, patrioții
se cred invincibili. Sub măștile întoarse,
starea de veghe cu capul pe pietre vechi,
departe de oracole. Martirii fac mărturie
că numai sângele nu tace niciodată, doar
gustul sărat al morții nu se uită nicicând.
Femei despletite bocesc, aud litania lor,
un tinitus asurzitor, ardere pe dinăuntru.
Privesc un asfințit de culoarea gingiilor,
prevestitor. Miros de benzină, parfumul
bulevardului fără orizont, doar cu ziduri
și sfori de care atârnă haine colorate, de
carnaval. Și acele afișe jupuite din mers
care ne amintesc anotimpurile pierdute.
Oracolul e defect, nu mai reacționează,
nu mai ai pe cine să dai vina, de soartă,
de magenta care ne infestează acvariile.
Cerul se sprijină pe coloane de fum alb
cu prăbușirile neauzite. Antologie albă,
de cruci. Pietonii, penibile muțenii sau
vacarm de Babilon. E ceva de neînțeles.
PĂDURE
Răcoarea de verde, ca episodul pleoapelor
muritoare și frunze nălucite într-o imagine.
Eva îmi scrie de departe că luna se ascunde
iar aburii îmbracă oamenii care se apropie,
stafii cu gâturile răsucite spre acel echinox
precum s-ar trezi un inorog iernatic din alb
ascultând cu atenție un corn de vânătoare.
Sub trunchiuri înscrisurile urcă spre nord.
O, cercurile ascunse în lumenul roșiatic,
prea bine știu că le-am citit într-o seară!
Ca o pictură de Giotto necurățată de fum
pe care o pipăi ca orbul, sub carele de foc
în locul pădurii doar povestea de demult,
cum ard frunzele, arde însăși depărtarea!
O singură flacără mai rece decât celelalte,
doar un singur gând ce ne mai viscolește.
MUZICA NOUĂ
Când sunetele disperate vor liniștea lor
văduvind aerul abia respirabil dar rece,
prietene, aceasta nici nu mai e păsărea,
ci ecoul ei memorat de un syrinx de os
mușcând cutii de rezonanță și scorburi,
urechea aplecată nici muzica nu o taie,
nu este oboseala din nemilosul labirint.
Ca un liliac cu capul în jos le ascultam
melopeea, râsul, murmuratul, șoaptele:
nefericit mai sunt totuși în țara exilului
unde totul crește întors, fără sevă, unde
pianiștii sunt împușcați în fiecare seară.
Până trec puntea, s-ar putea să-i treacă,
râul, ramul, anii tinereții. Duminica mă
îmbrac în haină scumpă – ce n-aș da să
nu se rupă de trup. Mai apoi, vacarmul
se ordonează în leneșe fluvii de gheață,
într-o mare bolboroseală finală. În zori
să auzi privighetorile prin țara surzilor.
ZĂPADĂ
Cunoașterea gusturilor, descrierea culorii
ne fură jumate din viață; cealaltă jumătate
e darul neprețuit pe care îl facem, roșind
de lăcomie sub privirile celor mai tineri –
numărătorul de răni și contabilul de vise,
soldatul cu insomnii, actorul din oglindă,
femeia necredincioasă jurământului de ieri,
vânătorul ruginit la pândă, sportivul greoi,
elevul imberb pe care îl chinuie hormonii,
ucenicul care se teme de mașina infernală.
Să vină odată albul acela ascuns undeva
peste tot cenușiul obosit, strâns într-o zi,
umplând fiordul fiecărei uitări vinovate
și dincolo de oricare bănuială – să ningă
pentru plăcerea de a fi copilul de paradă
cu obraji ca de frescă – să ne umple gura,
ochii și răsuflarea de răcorosul filament
al vrăjitorului – abandonat de clanul său
pentru a citi mesajul oaselor din gheață.
LA PIAȚĂ
Vânzătorii de naufragii au și ei dreptate:
Până când să mai crezi toate minciunile
coropcarilor adunați lângă gura stupului.
Numai zumzete, numai cu peisaje furate,
bârfind toamnele fiindcă vor pleca roiuri
și fructele fiindcă dospesc pe tarabele lor
cu zâmbete decolorate răsucite în gazete.
Degustători cu limbile gingașe emigrează
vorbind cu stolul celălalt ce a rămas acasă
pentru ultima recoltă, poate ultimul turnir
cu zalele de bronz lustruite. O, marile ploi,
frica bostanului, lumânarea stinsă în gură,
însuși mirosul de cartofi. În pivnițele firii
am ascuns orice bucurie de copii desculți,
nu mărăcinii de altădată ne arătau drumul
printre șiruri de plopi înspre case de turbă.
Azi cel mai bine este să fii o urzică, nu om
în labirintul acesta uriaș, căutând legume.
PĂMÂNT
Humus, gunoi, o grămadă de șpan ruginit
sub ochii noștri nevinovați, putreziciunea
lăudată, fertilă, finală. Nimeni nu cutează
să spună ceva rău. Aurul nostru, oseminte
diamantele în care ne vom preface cândva
cu neștiința aceasta umilă în fața materiei
sau arși în creuzetele aseptice ale uitării.
Iar cerul subțire care ne respiră, pretinde
că nu simte absolut nimic, doar plămânii
sunt lipsiți de nervi. Doar așa putem râde
și cânta, pe oricare culme. Vedem durere
acolo unde ar trebui să fie îngerii. Iubim
de parcă de asta ar depinde însăși viețile
sfinților. Și în fiecare dimineață un soare
pe pâinea feliată mecanic, omagii tăcute,
cu gurile pline. O, salutare ție pământule,
putreziciune mereu lăudată, fertilă, finală.
Sub pleoape am numai și numai lumină...
ALTĂ ELEGIE
Nu ne-a mai rămas decât să privim flăcări,
hipnotizați de zvârcolirile aidoma vieților
care vor fi învinse curând. Cine arde în vis,
arde în sine cu ochii deschiși. Iarbă uscată,
frunze, variantele mai ușoare ale trupului?
Cum să citești rugul de cărți, litera de fum,
cuvintele inflamate? Era la focul de tabără,
parcă fiecare scânteie se făcea stea. Tăceri
vinovate cu calea lactee aproape de degete
sub stratul subțire de civilizație a humelor.
Sau căderea nedureroasă în somnul din fân.
Plângeau cu toții fără motiv, ca niște copii
puși la colț în fața unui bătător de covoare.
A doua zi începea revoluția. Bat clopotele,
zise vecinul orb, unde fugiți tocmai acum?
În lanul de porumb, acolo e bine. Visătorii
erau la televizor, cu borcanele de dulceață
pregătite pentru orice eventualitate, palizi,
cu gurile căscate la politica externă. Luna
era un cap tăiat pe o tavă de argint galben,
un reziduu nedorit. Uitaseră deja flăcările,
calea lactee sau vina aceea care îi încovoia,
se mișcau încet, ca niște plante agățătoare.
AMERICA
Erai ultima amintire a lui Cristofor Columb
care își tratase scorbutul cu aur – nu văzuse
bizonul, îngenuncheat pe o corabie aromată
cu fruntea înspre Spania. Sângele urmașilor
avea să curgă în marile lacuri și preerii, din
marea vină sub giulgiul alb de miazănoapte
din mușcătura renașterii. Chicago, putoarea
abatoarelor ridică zgârienorii de sticlă sură.
Unora le place jazz-ul, Dixieland în Boston,
Las Vegas. Statuia Libertății în fiecare vis?
Străbunul meu doarme în pământ american.
La rodeo pe autostrada mustangilor, ogarul
cenușiu al unui cowboy mestecând gumă –
dolarul verde se rostogolește tot mai repede
peste harfa de iarbă unchiul Sam te dorește
sau armata salvării. Hollywood sau îngerii,
alb sau negru, aceasta e întrebarea. Columb
e îngropat călare, pe alt continent. America,
America, iubire și ură, speranță conservată
sub marile cuburi de gheață. Miros de oțel,
te recunosc, tu ești dulcea pasăre a tinereții.
Eu nu sunt din generația gumei de mestecat.
Străbunul meu doarme în pământ american.
IMNUL ORAȘULUI
Cel care refuză numele și vârsta precum bronzul
nu iarba și cuvântul care se fac carne dulce, cum
sădind nu mai vezi semințele de atâta buruiană –
o mână de pământ fericit, arată-mi unde este loc
pentru acest început de utopie urbană, cu mierla
cuibărind pe statuia poetului local. Unde lacrimi
pentru virgina arsă pe rug și biografia soldatului
de care nici o minune nu pomenește. Trădare de
nevoie. Copiii timpului se ascund după ecranele
computerelor și cântă de teamă, măști zâmbind,
dar secvența care ne terorizează e deja memorie
și nu mai poate fi radiată. O, mână de pământiu
rezident, clandestin, adormit pe scara catedralei,
mână căzută pe câinele credincios, ridică-te dar
lasă-i pe alții să plângă, poate femeile. Infernul,
arșița de jos arde umbre, deasupra vestejește un
parc al salvării, sirenele cântă scurte simfonii și
primul ministru pe bicicletă zâmbește punctual.
Și creta șotronului nu se mai spală de mulți ani.
Aici nimeni nu cunoaște pe nimeni, e mai bine
așa. Degeaba ai un nou vecin, e doar altcineva.
Aruncătorul de pietre are pauză, trotilul e rece,
de ore de pian avem noi nevoie acum? Avionul
părea că se prăbușește dar era un nor dezacordat.
O fetiță s-a pierdut pe o stradă dar a apărut brusc
pe alta, fără nume, atenție înaltă tensiune, circul
s-a instalat pe maidan. E doar orașul, nu te teme.