Michael KRÜGER
traduceri de Dan Dănilă ©
Pe vechi fotografii
Aici un cap, un oraş, un regat,
uşor de gândit ca unitate.
Aici o voinţă, de a fi mai mult
decât mână şi cap şi corp.
Şi acum grădinile, labirintul,
o pierdere.
La margine lucrul sfânt
ţinut de o mână fără braţ,
fidel în detaliu: sensibil
pentru lumina de jos.
Un castron cu fructe,
o masă, un scaun, un pat.
Peste tot e acelaşi timp,
doar fotografiile le cunosc pe celelalte
care ucid.
Sub copaci
Rădăcinile spălate
de tot pământul. Nimic
nu se pierde pe hartă,
doar măsurătoarea orizontului.
Vrei să mă recunoşti?
A fost ideea ta să ne întâlnim aici.
După topirea zăpezii,
când lumina se dezvinovăţeşte
sub copaci.
După graniţă
După graniţă, unde soarele lacom
bea apa din gropile mlăştinoase
şi câmpurile recoltate sunt pline
de spice risipite, secară şi orz,
şed oamenii ca pietrele, cu feţele
înţepenite în coji subţiri şi ascultă
râsetul păsărilor. Ah, natura
nu vrea ce vor oamenii, vraja
nu se mai prinde. Comunul se pierde
pe meleagurile acestea, zic ei neâmpăcaţi
şi îşi molfăie bărbile sărate. Provenim
din animale, se zice, păianjeni solzoşi
ce se târau odinioară pe crusta subţire
a mingii de foc, Marea Temelie.
Iar mai târziu vorbeau cu morţii,
afânau pământul dând dorinţe şi fructe
în vârtejul cuvintelor. Totul e uitat,
azi uitate sunt toate, măgarul paşte
frunzele false şi e tras de urechi.
Iar rugăciunile pe care le strigăm spre cer
vin neauzite înapoi, pentru a opri
reîntoarcerea visului. Plată e ţara,
o linişte minunată. Doar arareori,
când vântul e propice, vin păsările
şi aduc râzînd celelalte minciuni.
Plimbare cu un filosof
Totul e banal. Să fiu bine înţeles:
politică, idei în sfârşit, timpul -
şi ne aflăm la sfârşitul lui -
totul e banal. Nici o ispită,
nici un farmec, la capătul timpului
s-a destrămat voinţa de a vorbi.
Nu vorbiţi vă rog despre experienţă.
N-ar trebui, zic eu. Nu.
Pe fundalul indiferenţei
nu puteţi aştepta nici un răspuns
de la scris. La marginea drumului
e întins cadavrul unei pisici, botul
larg deschis, blana însângerată
încâlcită. Trebuie, spune el, -
să lăsăm timpul mort să trăiască,
asta e singura noastră şansă:
trebuie să-1 întâmpinăm pe măsură.
Dar Apocalipsa? Ah, vedeţi Dumneavoasrtă,
Şi pasiunile sunt administrate.
Şi de fapt apocalipsa nu este
nimic altceva decât botul căscat
al unei pisici în care lumea dispare.
Ghidare
Ceea ce vedeţi aici e în ciuda istoriei.
Toate grinzile sunt vechi, la fel canaturile
uşii
în care atârnau înainte morţii, vreme de
trei zile.
La această masă s-a scris istorie mondială,
aşa cum trădează încrustaţiile: aici e o
spânzurătoare,
acolo capul regelui. Cine poate fi femeia
care
îşi desface aici picioarele, putem doar
bănui.
Războaiele erau la modă fiindcă mai erau
destine
ce trebuiau să se împlinească. Omul avea
ţeluri.
Din gură îi iese o sabie ascuţită, adică
putea să se
exprime şi era înţeles, vorbirea nu era
acaparată de
îndoială, ci marcată de perspectivă, nu
exista nici o
arhivă a neantului. La această masă omul îşi
arăta
identitatea prin privirile celorlalţi, sau
la ordin.
În camera aceasta nu era nici un scaun
pentru frică,
de aceea ea se cuibărea în penelurile fine
ale pictorilor,
aşa cum puteţi vedea în aceste tablouri:
aici ea
a supravieţuit în beţia culorilor. Picturile
au fost curăţate
după cel de-al doilea război. Deşi virtuţile
clarificării
ne rămân importante, ele nu sunt absolute.
Pe atunci se învăţa că păsările se împart în
cele care
se aud şi cele care se văd. Astăzi ascultăm
ce ne povesteşte oraşul despre oprirea
timpului şi
întârziere. Dacă doriţi să mă urmaţi, pe
aici e ieşirea.
Tencuială
Între ferestre lâna palidă
a păianjenilor, încâlcită şi cândva
părăsită, când moartea devenise prea grea.
Nici vorbă de plasă artistic împletită,
ca în poveştile tatei. Nici vorbă de
vreo structură asemeni memoriei vieţii.
Da, începută cândva primăvara,
fire ţesute mai departe peste vară,
ca o veche legendă. Apoi veni eroul
cu chipul unei muşte, 1-a urmat o viespe,
în această încăpere încuiată, o armată
de alte animale, probabil căpuşe.
Se putea visa despre altă lume
privind prin această fereastră.
Dar cândva s-a terminat şi povestea
asta,geometria s-a împâslit, cuibul
s-a prăbuşit. Cadavre peste cadavre,
ca o scriere necunoscută a notelor.
Iar când m-am hotărât să şterg
caierul acesta mort pentru a vedea, în
sfârşit,
toamna a rămas o flegmă neagră:
un cuvânt simbolic. Acum, că zilele
se scurtează şi întunericul ia oamenii
cu el, ar trebui să înceapă povestirea.
Tahicardie
Lucrurile simple sunt cele
care nu ne lasă să dormim:
o bătaie de inimă,
o apucare de mână,
o privire uimită împrejur.
Nu încâlcitele gânduri,
nu meditările bizare,
nu gluma bună cu mască
a adevărului.
Urma cea mare de talpă ne arată brusc
drumul,
pe jumătate poruncind,
pe jumătate binecuvântând,
ne împleticim în somn.
Indispoziţie
A devenit dificil
(şi va fi tot mai greu)
să atingi prezentul:
prea fără suflare, prea orb. Scrisorile
mele îşi ajung toate
expeditorul. A devenit
dificil să cutezi a încerca
să vorbeşti. Eu vorbesc,
atât de adâncă e ruptura
care ne desparte de viitor.
