Les MURRAY
prezentare şi traducere
din limba engleză de Dan Dănilă ©
Les Murray s-a născut în 1938 la Bunjah, statul New South Wales, Australia. În această provincie a fermelor de lapte şi a dealurilor împădurite, cu exploatări de cherestea, se stabilise străbunicul lui în 1817. După 20 de ani trăiţi în Sidney, poetul se reîntoarce pe meleagurile copilăriei, loc mirific unde visul este mai real decât realitatea, unde, înnoptând pe veranda casei de lemn "aveam stelele între degetele de la picioare", după cum mărturisea cândva. Legătura cu natura, cu muzica ei secretă, este sursa de inspiraţie a acestui poet ţăran – cum el însuşi se consideră – preocupat de ritm şi metrică, de bogăţia şi muzicalitatea limbii, pe care acea inepuizabilă "dreaming mind" i le pune cu generozitate la dispoziţie.
Vacile în ziua tăierii
Toate eurile mele stau pe nutreţ. Cerul
străluceşte.
Eurile mele tocmai au fost mulse. Sfârcurile mai
tremură
de acea sugere uscată, fără dinţi, a gurilor reci
ce gâfâie zgomotos, înghiţind, niciodată
expirând.
Toate eurile mele stau pe nutreţ, mişcând
nutreţul în mine.
Un eu miroase a poftă de taur, acel eu greoi şi
grăbit,
urcătorul pe la spate care mă lasă cocoşat,
încordat, dar totuşi uşor
şi împăcat, cu ceva cristalin mişcându-se în
mine.
Stând pe lespede umedă, fiind muls, dorul
viţelului mi se potoleşte.
Acum eul în călduri mă călăreşte, sperând să
atragă taurul.
Tractorul vine mârâind şi tropăind. Sus, omul-
junincă
se scutură şi aduce pe tractor nutreţ rumegat,
gheme mari şi îndesate de hrană solidă: lucernă,
trifoi, păpădii, iarbă
păscute dar neînghiţite, totuşi hrană rumegată.
Ele trec peste tractor şi iată-le coborând, rotindu-
se, rotindu-se,
şi toate eurile mele le urmăresc, le mănâncă,
lăsând să cadă baliga bună.
Omul-junincă miroase de parcă i-ar trebui omul-
taur
şi e furioasă. Toate eurile mele o privesc
nervoase
în timp ce ea alungă eul câine pe care visez
să-l omor în
coarne: duşmanul nostru cu limbă lungă şi
uşoară. L-aş
stropşi în schelălăielile lui.
Eu, întors în toate direcţiile, aplecat peste nutreţ.
Un eu este încă în curte, acel loc jupuit de nutreţ.
Eul bătrân şi cu oasele lovite, cu puţin lapte în
mine linge un lemn. Vine cel mai bătrân om-taur.
Eu în curtea pişată. Un băţ iese din om
şi pocneşte ca un bici. Eu mă sperii şi cad
cu groaznicul, cu sângele meu ieşind de după o
ureche.
Eu, acel alt eu, la pământ şi visând în curtea
goală.
Toate eurile mele vin în fugă. E ca partea
fierbinte a cerului,
la care e greu să te uiţi, ceea ce se petrece acum
în spatele gardului
în curtea golaşă. O frunză strălucitoare, ca
frunza amară de eucalipt
e cu omul. Frunza lucrează în grumazul meu
şi groaznicul curge afară, mlăştinos şi înspumat.
Toate eurile mele mugesc, unele azvârlesc cu genunchii
ţepeni,
încercând să împungă cea mai rea sperietură.
Un lup al viţeilor e omul-taur. Împungeţi omul-
taur!
Dar câinele şi omul-junincă îmi alungă toate
eurile înapoi.
Folclor
Care sunt atracţiile oraşului nostru?
Păi, ar fi scheletul pe care îl atârnă
în câte o noapte la barul hanului
La Grăunţa de Aur
şi toţi râd şi şuşotesc,
chelneriţa a căzut odată pe jos, de atâta râs.
Şnurul trece prin tavan
până la arcurile de sub patul cel mare
şi alb din camera rezervată proaspeţilor
căsătoriţi,
iar când oasele doar se leagănă
se aud urale (odată chiar o bătaie în lege),
iar când oasele sar, se aud ţipete
şi unii ies afară, emoţionaţi
iar când dansează – oh, când dansează!
El ştie orice melodie din luna de miere
la flaut, ei da, individul cu şalele uscate.
Câţiva, puţini, beau mai departe
netulburaţi. Băutori serioşi.
Deasupra crâşmei e cerul
plin de stele, cum îmi ziceam afară,
urmând firul gândurilor. Unii zic că ar fi
o funie lungă, până acolo sus, dar eu nu cred.
Vreau să zic
doar eu nu sunt dansator.
Pe lângă asta, mai sunt abatoarele şi eu.
Călătorie de emigrare
Soţia mea a venit pe Goya la mijlocul secolului
nostru.
În ceţurile acelei ierni
şuierau mai multe sute de vapoare;
lagărele de refugiaţi au fost spălate în mare.
Locul bombelor şi ghetto-urile
se întindeau înspre Izrael,
spre Brazilia, spre Africa, America.
Luându-şi bun rămas, vapoarele aveau
destinaţia
oraşelor de refugiu
construite pentru era progresului.
La linia orizontului, izvorând lumină
şurile, catedralele purtau
vechile caste.
Expulzaţi din pruncie de covoare de bombe
ungurii deveneau elveţieni,
copiii îşi auzeau părinţii:
Argentina? sau Australia?
mai puţină politică în Australia...
Germania sumbră, gerul de fier
şi aşteptarea de săptămâni
apoi un mic vas de război modificat
cotind spre sud, sub lumina lunii.
Dincolo de prima stea
şi după capul Finisterrae
peştii şi păsările au mâncat din azimele lor.
Goya era o baracă:
şiruri lungi la mâncare, reflectoare, turn
străbăteau Mediterana.
În lumina albastră, spectrală
ce ardea toată noaptea pe puntea dormitoarelor-
priciurile erau neliniştite,
pline de tuse, demoni, dor de casă.
Pe Marea Sudorii, Marea Roşie,
zăpuşeala grea topise până şi
grija apatică pentru răniţi. Nordici şi slavi
plăteau zi şi noapte impozitul sării,
eliberaţi de Europa
dar la Poarta Lacrimilor
baraca devenise sat
cu acordeon şi dansuri
(Fräulein, kennen Sie meinen Rhytmus?)
apropiindu-se de stelele sudului.
*
Cei care spuneau că Europa
e în mâinile proletarilor
şi cei mulţi care spuneau –
mergem de dragul copiilor
noua sărăcime
şi proletarii veseli în cămăşi, copiii
care credeau că tăbliţele No Smoking înseamnă
că bărbaţii pot sta la masă fără ţinută de gală.
cei care sperau
şi cei care ştiau
că îşi dau viaţa
au devenit cei care ar spune,
uneori chiar cu insistenţă,
în anii vorbirii englezei:
noi am venit pe Goya.
*
În sfârşit, un ţărm plat,
veche spaimă a căpitanilor olandezi.
În spatele lui, necunoscute încă
ferme arse de soare, copaci ciudaţi, glume
familiare
şi toate clasele egalităţii.
În timp ce coasta dispărea spre nord
a fost o ultimă săptămână pentru cântece.
reverii pe punte,
şi pentru cuvinte dragi fără sens.
Acostând în Port Phillip
în lumina de vară, sură ca sarea
satul s-a dizolvat
în siluete încordate purtând bagaje;
acum, asemeni australienilor posaci
din faţa lor, întâlnirea
cu Străinul,
când orice subtilitate dispare.
*
Cei care, cu eforturi,
prin supunere şi tăcere au rezistat
stelei prăbuşite a Morţii,
care le-a înşfăcat familiile,
cei schilodiţi de atracţia ei
dintr-o dată, revoltător,
au fost încărcaţi în camioane:
un alt lagăr, li s-a spus –
nici unul nu l-a mai apucat –
Pe când vapoarele nou armate
încărcau combustibil în port,
năluci furioase şi slabe
însoţeau camioanele prin Melbourne,
resemnare, înţelegere,
până la urmă risipite de veselia vitezei.
În acea primă zi, rulau spre nord,
de-a curmezişul savanei,
încă nu oameni, ci numere.
Populaţie, înaintaşi.
*
Bonegilla, Nelson Bay
vapoare de uscat cu sârmă ghimpată
pe care unii nu le vor părăsi niciodată.
Aici, în timp ce părinţii lor
învăţau muzica noului început:
medici confecţionând lădiţe,
avocaţi curăţând tramvaie –
copiii au avut o ultimă,
ambiguă vacanţă de vară.
În faţa lor se aştern
capătul adânc al curţii şcolii,
probele tribale, limonadele tribale
şi învăţarea rapidă a limbii engleze,
limba wang-wang.
În faţa lor, subtilităţi:
degetele mari încleştate sub centură
pentru a reprima gesticulări;
în faţă, porecle:
haimanale, transfugi, nazişti roşii,
lucruri care pot fi uitate
dar trebuie spuse dintâi.
Iar în viitorul mai îndepărtat,
în anii revoluţiei cafelei
şi a renaşterii comerţului cu mărunţişuri,
înmormântări timpurii:
cei înşelaţi, cei neadaptabili,
cei marcaţi de abis,
prieteni care au venit pe Goya
la mijlocul acestui secol.....................................................................
Bibliografie:
"The Rabbiter’s Bounty", Selected Poems, New York 1990;
"Dog Fox FieId ", New York 1992.
