home 

 

Hans Magnus Enzensberger

                    în traducerea lui Dan Dănilă ©

REST DE LUMINĂ

Totuşi, totuşi, sunt şi eu dintre aceia
care rezistă aici. Cu uşurinţă chiar,
în comparaţie cu Kattowitz sau Montevideo,
ici-colo resturi de peisaj,
şine ruginite, bondari.
Un râuleţ, arini şi aluni,
fiindcă nu au ajuns banii
pentru nivelare. Peste apele tulburi
zumzetul stâlpilor de înaltă tensiune
nu mă deranjează. Mă convinge
că aş mai avea vreme
să citesc, înainte de a se întuneca.
Iar când vreau să mă plictisesc,

televizorul e aici, tamponul de vată colorată
pe ochi, în timp ce afară
sinucigaşii copilăroşi pe Hondele lor
urlă în jurul pieţei ude. Şi gălăgia
si dorinţa de răzbunare sunt încă semne de viaţă,
înainte de a adormi în semiîntuneric
nici o colică, nici o durere adevărată.

FIŢUICĂ

Într-o dupăamiază liberă, astăzi
zăresc în casa mea
prin uşa deschisă a bucătăriei
o cană de lapte o scândură de tăiat ceapă
o farfurie pentru pisică.
Pe masă e o telegramă.
Nu am citit-o.

Într-un muzeu din Amsterdam
am văzut într-un vechi tablou
prin uşa deschisă a bucătăriei
o cană de lapte un coş de pâine
o farfurie pentru pisică.
Pe masă era o scrisoare.
Nu am citit-o.

Într-o casă de vară, pe malul Moscovei
am văzut cu câteva săptămâni în urmă
prin uşa deschisă a bucătăriei
un coş de pâine o scândură de tăiat ceapă
o farfurie pentru pisică.
Pe masă era ziarul.
Nu l-am citit.

Prin uşa deschisă a bucătăriei
văd lapte vărsat
războaie de treizeci de ani
lacrimi pe scânduri de tăiat ceapă
rachete antirachetă
coşuri de pâine
lupte de clasă.

In stânga jos, chiar în colţ
văd o farfurie pentru pisică.

VJACESLAV MIHAILOVIC MOLOTOV
1890- 1986

Respirând greu, sub mărul înflorit
în spatele casei de lemn,
Vjaceslav Mihailovic Molotov
alunecă încoace şi-ncolo pe scăunelul de răchită,
supravieţuitorul. La pensie, la pensie, la pensie.

Fundul lui oţelit nu mai este
ce-a fost odată. Doar ascuţitoarea
agăţată de ianjul ceasului aminteşte de anii însoriţi
din Biroul Politic. Meditează, îşi pocneşte degetele.

Un bolşevic neînsemnat: grupul »chimiştior«.
Şi eu am fost în puşcărie! (Justificări.)
Gata de luptă, de moarte. Împrejur suveniruri.
Faptele nu sunt de fapt decât propagandă.

De exemplu, pe vremea când în cancelaria Reich-ului, ploaia
de noiembrie bătea în ferestre. Prietenia dintre noi
a fost cimentată cu sânge. A spus el într-adevăr aceasta?
Cuvântări, articole de fond note pe documente: această istorie?

O istorie? Cine poate face diferenţa!
Cine să ţină minte? Muştele bâzâie
în camerele din spate şi în celule. In protocol scrie:
Lepădături. Câinii turbaţi. Hoituri periculoase.

Propria soţie, deportata ca şi toate celelalte.
Ochii ei, erau verzi sau bruni? Iar copiii?
Fără importanţă ce înseamnă asta? Otrepelor!
strigă Lenin. în apartament sade o mumie.

Muştele bâzâie ca întotdeauna. Supravieţuit, supravieţuind.
Aţipit, trezit, în reveriile lui
confundă lecţiile cu sentinţele capitale.
A fost întotdeauna un elev silitor. Doar engleza

Lasă de dorit. Cocktail de exemplu: un cuvânt străin,
de neînţeles, în urechile lui aproape surde
nu mai detonează explozii. Pocnitul degetelor.
Trage cu urechea. Să fie muştele? Greoi

revin studiile subţiri, Reverie, Un sospiro,
pe care le cânta în copilărie,
gubernia Noiinsk, anno unamienouăsutetrei,
expresiv şi însufleţit de simţăminte nobile.


VIZITA

Când mi-am ridicat privirea de pe fila goală
îngerul era în cameră.

Un înger cu totul obişnuit
de rangul cel mai de jos, probabil.

Nici nu puteţi să vă imaginaţi,
spuse el, cât sunteţi de inutil.

O singură nuanţă dintre cincisprezece mii
ale culorii albastre, spuse

trage mai mult în balanţă
decât tot ce faceţi sau nu,

fără a mai vorbi despre feldspat
sau Marele nor al lui Magellan.

Chiar limbariţa comună, neînsemnată cum e
lasă în urma ei un gol, dumneavoastră nu.

Vedeam în ochii lui deschişi că speră
o contrazicere, o lungă încleştare.

Nu m-am mişcat. Am aşteptat
în tăcere, până a dispărut.


CINA CEA DE TAINĂ.
VENEŢIANĂ, SECOLUL
AL XVI-LEA

Când am terminat Ultima cină,
cinci şi jumătate pe aproape treizeci de metri,
o muncă păcătoasă dar foarte bine plătită,
au urmat obişnuitele întrebări.
Ce vor să însemne străinii aceştia
cu halebardele lor? Ca nişte eretici
sunt îmbrăcaţi, sau ca germanii.
Găsiţi că e cuviincios
să-i puneţi sfântului Luca
o scobitoare în mână?
Cine v-a instigat
să aşezaţi mauri, beţivi şi clovni
la masa Domnului nostru?
Ce-i cu piticul ăsta cu papagal,
ce-i cu câinele amuşinând
si de ce sângerează mamelucul din nas?
Domnii mei, am spus, toate acestea
le-am inventat pentru plăcerea mea.
Dar cei şapte judecători ai sfintei inchiziţii
au foşnit din robele lor roşii
şi au murmurat: nu ne convinge.

II

O, am pictat tablouri mai bune;
dar cerul acela are culori
pe care nu le găsiţi pe nici un cer
care nu e pictat de mine;
şi îmi plac bucătarii aceştia
cu uriaşele lor cuţite de măcelar,
acei oameni cu diademe, panaşe de egretă
bonete ciudate, tivite cu blană
şi turbane brodate cu perle;
şi câţiva travestiţi sunt acolo
căţăraţi pe cele mai îndepărtate acoperişuri
ale palatelor mele de albastru
si aplecându-se peste cele mai înalte balustrade
La ce privesc, asta nu ştiu Dar nici vouă
nici sfinţilor nu le aruncă vreo privire.

III

De câte ori să vă mai spun!
Nu există nici o artă fără plăcere.
Asta e valabil si pentru interminabilele crucificări,
potopuri şi ucideri de prunci din Betleem,
pe care voi, nu ştiu de ce, mi le comandaţi.
Când oftaturile criticilor,
subtilităţile inchizitorilor
şi indiscreţiile cărturarilor
m-au plictisit de-a binelea,
am schimbat numele Ultimei cine, numind-o
Un dineu la domnul Levi.

IV

O să vedem cine rezistă până la urmă.
De exemplu tabloul meu
Sfânta Ana cu Fecioara şi Pruncul.
Nu e un subiect prea amuzant
Dar sub tron
pe superbul pavaj de marmură
în roz, negru şi malachit,
am pictat, ca să salvez întregul,
o broasca ţestoasă de supă cu ochii rotitori,
picioarele fine şi carapacea
din baga semitransparentă:
o idee minunată.
Ca o creastă uriaşă, artistic boltită,
de culoarea topazului strălucea în soare.

V

Şi cum o vedeam târându-se,
mi-am amintit de duşmanii mei.
Am auzit pălăvrăgeala galeriştilor,
şuşotelile dascălilor de desen
şi râgâitul deştepţilor.
Am luat penelul în mână
şi înainte ca parazifii să poată începe
să-mi explice cam ce ar putea să însemne,
am îngropat creatura
sub dalele pictate cu grijă,
din marmură neagră, verde şi roz.
Sfânta Ana nu este cel mai vestit,
dar poate cel mai bun tablou al meu.
Nimeni, în afară de mine, nu ştie de ce.

Frédéric Chopin
1810-1849

Un copil voios: atât ştim. Castelele din provincie
erau pe atunci cu totul din lemn. În capitală
pavajul era o problemă. Serile erau liniştite.
Torţe de răşină, felinare de mână şi făclii.

Mă furajau ca pe un cal. Oricum
ţarul îi dăruieşte un diamant, în rest prea puţine
amintesc de anii aceia: câteva bileţele, funde, violete presate
sub sticla vitrinei, suveniruri varşoviene.

Călătoria spre vest s-a amânat. Partiturile
sunt copiate, batistele tivite. Parisul
are destule pietre de caldarâm pentru patru mii de baricade.
Caleştile nu ajung la timp. E un an sângeros.

Totuşi sălile de concert sunt arhipline. Coroane de lauri. Bancheturi.
Tot ce am văzut până acum mi se pare insuportabil de învechit.
Recepţii la Rothschild şi Radzivill. Tuşeul lui, discret
aproape stins. Ciocănelele de abia ating corzile,
                                                             spune Berlioz.

În Passage des Panoramas şuieră flăcările de gaz. Acolo
se întâlnesc doi emigranţi. La Marele Salon de toamnă
în capitala secolului al nouăsprezecelea apare
un filozof berlinez. Se vorbeşte despre modă. Cât de mari

şi poetici suntem cu pantofi de lac şi cravate.
E un citat? Micul dejun la Café Anglais. Redingotele din
Dautremont:
mov. Lenjerie de batist. Culoarea feţei aproape transparentă.
La despărţire B. spune: cadenţele hotărâtoare

sunt executate cu mâna stângă. Dar ce înseamnă cadenţele
                                                                            hotărâtoare?
Adoratoarele: mierle cultivate, marea nobilime. Despre viaţa lui privată
orice cuvânt ar fl de prisos. Nu sunt făcut pentru concerte. Răsuflarea
oamenilor mă sufocă. Artizan minuţios. Legitimist. Dandy.

Suspectează orice laudă. Se compară cu un chiparos. Pianul
este alter ego-ul meu. Criticii observă »progrese«.
Se dă drept distant, lucid, vorbeşte despre tehnică pură.
Dar pentru Barcarola recomandă voce sfogato: liber şi
                                                                           fără scrupule.

Contesele spun: tuşeşte fermecător. Această oboseală
e greu de explicat. Cura de băi la Enghien. Irascibilitate.
În laringe e ceva mortal. Prima hemoragie,
revoluţia din februarie: Concertul meu a trebuit amânat.

În schimb o călătorie în Anglia. Cântă în faţa reginei.
Gazonul e plăcut, dar mirosul de cărbune!
(Lipsă de solicitări.) Economia lucrărilor sale:
tunuri scufundate sub flori – scufundate sau îngropate?

Aveţi dureri, întreabă medicul. (Vedere spre Piaţa Vendôme.)
Răspuns: nu mai am. Conştiinţa
îi era curată. Mâna lui stângă era bună.
Neînduplecarea cu care s-a expus toată viaţa

pentru ceva absolut superfluu e greu de explicat.

    back