Hans Bergel - Poezii
în româneşte de Dan Dănilă
©
Dansator herero*
Deasupra prăpastiei
la marginea nopții
plutesc pașii
dansatorului.
Flăcări pe fruntea neagră.
Albul zvâcnitor al ochilor.
În mână, pumnalul
îndreptat spre inimă.
Dansatorul negru
deasupra prăpastiei
vârtejul pașilor
și duhurile.
Sulițe în foc,
strigătele bărbaților în balans,
scâncetele femeilor
și țipetele de durere ale copiilor
în rănile întunecate ale nopții.
Doar dansatorul
cu pașii în ritmul tobelor
la marginea nopții
ne salvează de genune.
Dansatorul negru
în lumina prăbușită a nopții
la marginea cerului
deasupra hăului.
...............................
herero*
= popor de păstori din sud-vestul Africii, trăind în Namibia dar și în
Botswana și Angola
Lacul Sfânta Ana din Carpaţii
răsăriteni
Inima nopţii-n codru bate.
De sticlă neagră lacul pare.
Ecoul unei crengi uscate
ascunde trestii foşnitoare.
Ceaţa în cerc se înfiripă,
încă adastă orice astru,
pe când, senină, iese-n pripă
o primă geană de albastru.
Acolo se ridică munţii
păşind din adumbrit mister,
fiare străvechi, deasupra frunţii
cu coarne brune, pân’ la cer.
Scrisoare din Carpaţii meridionali
fiicei mele Hildegard
Copilă, iernile, păşesc
nebănuite de ureche.
peste meleaguri. Locuiesc
într-o cabană veche
pe-un munte alb.
Cerul se-ntinde
deasupra ăstui munte
şi ţara o cuprinde.
Doar eu mi-aud cuvântul
pe-aici. Câteodată
mă vizitează vântul,
sau dinspre vale, iată
spre seară urcă neguri –
minuni albe se-agaţă,
ale iernii cărunte
plete lungi de ceaţă.
Noaptea, de la fereastră
zăresc lumini răzleţe
din sate, dinspre-oraş,
parcă sunt nişte feţe
ce-n beznă se ridică
şi mă privesc pe rând.
Iar stele cad, scântei,
din când în când.
Uneori, tânguieli
casa împrejmuind
zile şi nopţi întruna.
Învălmăşeli vuind
dau pe afară roată,
prin hornul cel
zidit
al sobei bâjbâind
cu mâini de nezărit.
Aici o masă am,
o carte şi un pat.
Rar, un amic mi-apare,
de soare ars, uscat.
În a lui straie, vântul
încă se cuibăreşte,
din genele-i albite,
îi clipoceşte
neaua. Apoi el se
aşează,
şi fără grabă ştie
să frângă pâinea mea
şi oaspete să-mi fie.
Când se îndepărtează,
tăcerea zilei este
din nou în jurul
meu,
ca o veche poveste.
La moartea unei prietene românce
Ai venit din văile
pădurilor brune,
pe buzele tale
roşul amurgului lucea,
în ochii tăi
culorile nopţii.
Cântecele copilăriei
îţi înfiorau râsul,
fluiere de păstori
care în dosul casei
părinteşti
te îmbiau înspre deal,
de timpuriu ţi-au vrăjit
sufletul.
Ţi-a furat inima
ecoul ciocănitoarei
din teiul de pe mal –
limpezimea ritmurilor
se ridică peste ţară
peste turme
şi peste drumurile
pe care treceai.
Acum nu mai eşti.
S-a stins melodia
ce vieţii tale
taină zbuciumată i-a fost
şi fără întoarcere,
ca întotdeauna,
te-a dus departe
pentru veşnicie.
Ospăţ la Ganimede
Cufundă-te în uitare.
Acolo, unde Poseidon
umple mările
cu pline ulcioare,
trăieşti ocrotit în lumina
albastră a golfurilor
şi doar pescăruşul
îţi ştie taina.
În adâncurile sticloase
ale apei,
unde Nereidele
le murmură neauzit
amintirilor şi viselor,
eşti eliberat
de durerea obârşiei,
ţi-e sigură o reculegere mai pură.
Seara vei urca
spre Megara
poteca gorunilor,
în faţă cu trupuri de guşteri
iute şerpuind,
sub rădăcini lunecând
în întuneric.
Dar când noaptea
îţi înfioară inima,
fi fără teamă –
bătaia valurilor
îţi tăinuie urma,
la orizont
roata de foc
stăpâneşte ameninţătoarele zări.
Bine ai venit
în ţara de baştină
a sufletului Egeei !
Ospăţul e pregătit,
vinul s-a răcorit în burdufuri,
iar venirea ta
i-a invocat pe cei dispăruţi multă vreme,
pe vii şi pe morţi.
Iar când feţele adumbrite
ale prietenilor
lucesc în jurul focului,
sus, deasupra mării,
cu mâinile-i bronzate de băiat,
Ganimede
îţi toarnă în cupă
rubinul
ponoarelor sudice ale Heliconului.
Purtătoare de apă în Sicilia
Purtătoarea de apă
peste roşu nisip,
împrejur tors uşor
de oră timpurie.
Muşchi verde pe stânci,
mâna bronzată
şi braţ şi ulcior
spre umăr se îmbie.
Din stropi risipiţi
desculţ pasu-i apare
în cascade-aromate
de cimbru pe coline.
Ea duce în zori
lumini şi cântare,
pe-aripi nevăzute
cu plutirile line.
Dar chipu-i în apă
rămâne pe loc,
ale ochilor negri
surâsuri senine:
izvorului mut
întregul noroc
zi după zi
să-l soarbă în sine.
Sosire în Umbria
Ce-aprins e-aicea sângele de roză
şi noaptea ce festiv aici respiră !
În zori gingaşele alinturi de mimoză
peste grădini trezite se resfiră,
iar verdele închis de acant apare
în frunzele-i desăvârşite toate.
Deja se rotunjeşte nuca-n soare,
deja bea ochiul de păun pe săturate.
Nu-i boare, simţul să nu ţi-l lărgească,
nu-i nici o rază, să nu te pătrundă
şi limita, senină să-ţi păşească –
cerul, ’necat în azuria undă.
Se-ascunde panariţiul prin ponoare.
Umbrele ţi-au rămas în umbră, toate ?
Presimţi – după tăcerea-ţi răbdătoare,
de-abia aici începe anul, poate...
