Dieter Schlesak

Home

Dieter Schlesak

Pagini de jurnal: Căci ce nu a devenit formă / nu va mai fi

I.
Cărţile mele sunt întotdeauna călătorii în-apoi acasă şi re-întoarceri în străinătate. Apoi străinătatea ca patrie, patria împinsă în străinătate:
El rămâne în timp ce eu mor, spuse unul, care sunt, nu mai sunt, se gândi, în timp ce şedea în avion şi zbura SE gândea zbura spre patrie, înspre est, a pleca, precum soarele, ca noi după munte şi ce mai încă, spune: dispărut, demult peste dealuri şi văi, sau munţi, pentru a ateriza, se gândea el pe sine: solul atrăgea, se vedea: clădirea aeroportului, câmpurile foarte mărunte, pătrate, dreptunghiuri, case, jucării, trudă curăţată, oh, pământ, totul e simplu de la distanţă, se gândi, îşi imagină: Dumnezeul meu, şezând şi cu ochiul plin acum luând în stăpânire doar de sus în pripă doar cu privirea: ogoarele, cât de VERDE îmi eşti, clipă frumoasă, aeronava ACUM: cerul atins: deci îndepărtează-te în vreme ce eu mor, iar TU-ul meu sunt eu, îi spuse frumoasei vecine, îi întinse privirea albastră, vinul cu mâna, mestecând, bagaje Lufthansa, el, cu seninătate: cum, nici un popas acum şi totul mai trebuie consumat...

II.
Şi trebuia să fie, mai departe, el, gândit înapoi, mai departe ŞI mai departe, a fi, eu, a fost odată, el, şi urmărit de aceasta, prigonitorii, ei, şi ei emigraţi acum, EI: fugiţi şi nicăieri prezenţi, ca privirea de sus, el, deasupra norilor, greu de aterizat, cine mai permite aceasta, cine mă lasă să aterizez, eu, paharul rece, şi îmi apăs faţa, O apăs de vedere, pe urma privirii, satele acolo jos, ele, de înălţimea turnului bisericii, o privire, ea nu se limitează, ea, pasărea, şi zborul gândacilor de mai, ca arsă, zburătoare privirea, ea, încă singură coborând, peste nori, eu, rece ca o piatră, ochi de sticlă, al tău, priveşte cum multele patrii se spulberă, eu, sunt eu liber?
Rece ca piatra în pârâu un foşnet, rece, ca paharul, piatra şi gropile morţilor, în ploaie, în şiruri, ţineam umbrela înspre cerul oraşului, sub stejari, ghinde cădeau peste morţi, cimitirul eroilor, pământul pe tocuri, câţiva împreună în nebunie, alături morminte de familie şi citeam, scăpat de ele: nume, nume, ale căror trupuri nici nu mai zăceau aici, nici în putrefacţie, glie, uitată să fie pusă în paranteze: EL odihneşte acum în pământ străin, chiar dacă s-ar fi scris numai Germania, aici se rupe în două ca depărtarea, ce simţeau şi gândeau cei îngropaţi şi depuşi în clipa dăinuită: pe nici una, orfan.

E VORBA DE VIAŢĂ, ce rămâne
aşa în ultima distrugere, sclipind departe
şi rece ca gheaţa, ultimul punct.
Să ne închipuim, pată cu pată,
adunate atât de aproape, eu aici
exact precum litera şi smintit,
cusătură cu cusătură învelişul
zdrenţuit şi strâmt al vieţii:
s-a dus ceea ce nu va fi niciodată.
Distruse, timpul şi visele mele,
acum peticesc în beznă acest înveliş,
răsplata e a şti de lumina pătrunsă
prin fanta părerii aici luminând
dintr-o stea, de mult stinsa lumină.

Singuraticul pas, el în ţara ploii, singur prin poarta de fier şi un OCOLIŞ, caută ce a rămas: Turnul Orelor, caută o bibliotecă, el, fiindcă a scăpat, nu mai spun nimic, el conversând în Piaţa Cetăţii, ferestre zăbrelite, două euri în faţa mea, EI, prigonitorii au dispărut, dar noi mai suntem aici, spun arhivarii, nimic nu se mai potriveşte: cu tine, tradiţia a epuizat, s-a dus, până aici ai ajuns, dar ei au timpul acum, mai târziu, mai departe dincolo în zero, în noapte chiar mai vestic în sfârşit răpit în pământ, ceea ce a fost aici, de fapt deschis, în ciuda zidului circular, dar închis acum.

O AŞTEPTARE era acolo jos, apoi
în melancolie sau în tristeţea
erupând, închizând gura cu pământ,
însă tu să-l găseşti, dar cine
îl păstrează atâta vreme şi aici
se uită pe sine: fără el suntem singuri,
cade, când deodată se trezeşte din vorbire
în tristeţea lui, bulgărele de nepătruns
Dumnezeu, pentru el boţ de pământ,
încă necreat, dar embrionul lui
se mişcă, doare.

CÂND PĂRĂSIM LIMBA, ULTIMUL LOC
omenesc care ne apără de noi înşine,
nu, forma ne face mult prea uşori,
nu sunt pomi vorbitori aceia, iarba
cum acoperă, iar ciocănitoarea bate
în acest perete care ne desparte,
lemn sau piatră, hârtia aceasta
pe care bat literele, lăsate dedesubt
ultimele localităţi, cade greu
să nu aduni singur fiecare crenguţă,
o clipă de viaţă secretă.
Şterge-mă de aici.

Şi plăcere ar putea fi, haihui, ar fi, ca acum dacă n-ar fi nimeni aici, în piaţa goală, doar teiul şi eu, foaia, doar singur sunt cu mine, vibrând ca şi cum ar fi muzică din frunză, curată; dar din păcate: paşii, şi paşii acestor versuri, urmăriţi de cine, care se plânge acolo: Doamne, cât de ininteligibil este; şi nu am mai mers singur şi a venit cineva: pe drumul nou, totul aşa de mic de prisos, rămas, restul cantabil, a venit cineva în casa lăsată deschisă, a venit cu numere de maşină străine şi fiul lui: în vizită, dar locuia în casa lui acolo, acum Uliţa Grădinii, Numărul X, afirmă că are dreptate: această Ţară e vina, nu eu, nu noi, acest HEIL strigat tare, tobe bătute, foi cafenii, împuşcături în omoplaţi şi mlaştini, scufundate, sufocate... şi fiecare uită urcatul pe munte, zice, acesta ar veni la el, acela, EL deci, rest vizibil: Cimitir pe munte, unde numele sunt încă lizibile, cele proprii, de parcă ai evadat, nu mai spune TU, spune iar eu, timp de o respiraţie înapoi în privire, fără MIROS de zbor ca iasminul, bărbatul dinăuntru, şi cântecul de copil în aer, Hans, oh Hansa Kogge, tăiat proporţionat cu fierăstrăul şi vopsit pestriţ, un chip îndepărtat în el mirosea atât de aproape, a clei şi vopsele, Crăciunul, înfofoleşte şi ura, dispariţia, oraşul este aer pentru el, şi trece acum pe lângă el fără salut iar inima e ca şi mută, piatra are voie să fie iar EL nu.
Cu cine vorbesc aici, mut, copilăreşte? Cu mine, acest tei, ce este el căzut în fântâna ca melodie, copilul, şi steaua de sus în oglindă, mai galbenă: atât de bolnavă. Stea galbenă sau roşu în formă de stea, o baltă văzută în gară, creier tăiat între şine.

TIMPUL, GAURA NEAGRĂ
în care am dispărut deja ieri
aici cutia mea de vise
distilate din lucruri mântuite

frică să-mi las foile scufundate
să putrezească
ca şi cum ar veni iarna

doar natura e relativ veşnică
dar soarta scrisă
grămadă în putrezire

după cincizeci de ani
Montaigne nu a mai făcut nimic
în această cutie
de foi putrede

colecţiona ordona fotografii ale gândurilor
şi le lega
cealaltă parte
îl aştepta

căci ce nu a devenit formă
nu va mai fi.

BACK