Poeme erotice
traducere din germană de Dan Dănilă ©
Cântecul unui iubit (Psalmul 7)
1. Iubito, ştiu: acum îmi cade părul, de viaţă destrăbălată, şi trebuie să dorm pe piatră. Mă văd toţi bând rachiul cel mai ieftin şi mergând gol în vânt.
2. Dar a fost un timp, Iubito, când eram curat.
3. Aveam o femeie, mai tare decât mine, precum iarba e mai tare decât taurul: mereu se îndreaptă în sus.
4. Ea vedea că sunt rău, dar mă iubea.
5. Nu mă întreba încotro merge drumul, care era drumul ei, şi poate că mergea în jos. Când îmi dădea trupul ei, spunea: asta e tot. Şi se făcea trupul meu.
6. Acum nu mai e nicăieri, a dispărut ca norul după ploaie, am lăsat-o şi s-a dus în jos, căci acesta era drumul ei.
7. Dar nopţile, câteodată, când mă vedeţi că beau, văd chipul ei, palid în vânt,
puternic şi întors spre mine, şi în vânt mă aplec.
Întrebări
Spune-mi, ce porţi pe tine! Ai căldură?
Spune-mi, cum ai dormit! Ai moale pat?
Spune-mi, cum mai arăţi! Te-ai mai schimbat?
Spune-mi, ce îţi lipseşte! A mea gură?
Spune-mi, cum o mai duci! Sunt buni cu tine?
Spune-mi de ceilalţi! Te lasă-n pace?
Spune-mi ce mai faci tu! Faci ce îţi place?
Spune-mi, la ce gândeşti acum! La mine?
Vezi, nu mai am decât cuvinte de-ntrebare
şi parcă îţi aud deja răspunsul mut.
Dacă eşti obosită, nu pot să te ajut,
Dacă ţi-e foame, nu am de mâncare.
Din lume parc-am dispărut deodat’
şi nu mai sunt de loc, parcă te-aş fi uitat.
Despărţirea
Ne îmbrăţişăm.
Eu ating stofă bogată,
tu atingi sărăcie.
Îmbrăţişare iute.
Tu mergi la o serată,
după mine sunt zbirii.
Vorbim despre vreme şi despre
durabila prietenie. Orice altceva
Ar fi prea amar.
Sonetul 11
Când te-am trimis atunci în străinătate,
ştiind ce aspre-s iernile, ţi-am cumpărat
pantalonaşi noi pentru fundul adorat
şi ciorapi, haine groase, tricotate.
Iar pentru sâni şi pentru pântec, jos,
şi pentru spate, doar curată lână,
ca să-ncălzească ce iubesc focos
şi din căldura ta ceva să-mi mai rămână.
Aşa te-am îmbrăcat, cu grijă mare,
cum (mult prea rar) te-am dezbrăcat,
aş vrea mai des norocul să mă pască!
Să-ţi fie îmbrăcatul ca o dezbrăcare!
Acum, cred, am pus bine la păstrat
tot ce-mi doresc şi sper să nu răcească.
Cântec de dragoste din vremuri grele
Noi nu eram amanţi adevăraţi
dar am trăit o vreme împreună.
Când ne ţineam aşa îmbrăţişaţi
eram străini, parcă picaţi din lună.
Astăzi dacă ne-am întâlni la piaţă
ne-am bate poate doar pentru un peşte,
nu am mai fi, ca altădată-n viaţă
apropiaţi, când ne iubeam hoţeşte.
Secretele vieţii amoroase
În dragoste sunt numai două căi:
unul este iubit, altul iubeşte,
balsam ia unul, celălalt bătăi,
unul ia tot iar altul dăruieşte.
Acoperă-ţi obrazul când e pară,
ce ai în piept, nu spune mai departe!
De-i dai amantului cuţitul, el omoară
de ştie că-l iubeşti, îşi face parte...
* * *
Vreau să fiu cu cel pe care îl iubesc.
Nu vreau să socotesc ce mă costă.
Nu vreau să mă gândesc dacă e bine.
Nu vreau să ştiu dacă mă iubeşte.
Vreau să fiu cu cel pe care îl iubesc.
Despre fericirea de a dărui
Cea mai mare fericire
e să dai la cel ce n-are,
generos şi cu iubire
să împarţi cadouri rare.
Roza nu e mai frumoasă
decât chipul celui care
dăruit, în jos îşi lasă
mâna, plin de încântare.
Să te bucuri nici nu poţi,
de nu dai oricui ce-ţi cere!
De n-aş da ce am la toţi,
n-aş avea nici eu plăcere...
Slăbiciuni
Tu nu aveai nici una
Eu aveam una:
Iubeam.
Cântec din acvariu (Psalmul 5)
Am golit paharul până la fund. De fapt
am fost ispitit.
Eram un copil şi eram iubit.
Lumea era disperată fiindcă rămăsesem curat.
Se rostogolea pe jos în faţa mea, cu membre moi
şi fundul atrăgător. Am rămas neclintit.
Ca să o îmblânzesc, când o luase razna, m-am
culcat lângă ea şi m-am spurcat.
Păcatul m-a satisfăcut. Filosofia m-a ajutat în
zori, când zăceam treaz. Am devenit aşa cum
se dorea să fiu.
Am privit îndelung în sus crezând că cerul e trist
din cauza mea. Dar am văzut că lui îi este indiferent.
Se iubea pe el însuşi.
Acum sunt beat de multă vreme. Zac gras pe fund.
În mine au cuib peştii. Marea dă să se sfârşească.
Sonetul 13
Cuvântul ce mi-l reproşezi ades
vine din limba florentină, unde
fica e locul ce femeia şi-l ascunde.
Pe Dante chiar, cât a fost el de ales,
cum tocmai am citit, l-au înjurat
fiindcă l-a folosit într-o poezioară,
precum din cauza Elenei odinioară,
pe Paris, (doar că el a fost mai câştigat!).
Vezi, chiar şi Dante cel zeificat,
în sfada veche s-a amestecat şi el,
despre o chestie, de fapt, de lăudat.
Ştim asta nu doar de la Machiavel:
ades în viaţă şi în carte s-a pornit
cearta despre un loc (pe drept) vestit.
Cei ce iubesc
Iată în şiruri lungi cum trec cocorii!
De-abia plecaţi, aveau deja în faţă
de parcă ar vrea să fugă şi ei, norii,
acum dintr-o viaţă duşi în altă viaţă.
Cu aceeaşi grabă şi înalţi la fel
unul pe lângă altul trec, de parcă
cocori şi nori, în zborul paralel,
cerul să şi-l împartă azi încearcă,
frumosul cer, dar nimeni să rămână
prea mult pe-aici şi altceva să vadă
decât plutirea celuilalt, cum creşte
vântul pe care-l prind în aripi, până
simt cum înspre neanturi îi răpeşte.
Iar cât timp nu adastă şi nu pier,
nu îi ating nici o ameninţare
din orişicare loc sub acest cer,
de ar fi ploi sau puşcă tunătoare.
Sub lună şi sub soare, cercuri gemănate,
se duc în zbor, cu dorul, rând pe rând.
Încotro? – Înspre nicăieri. – De ce fugiţi? – De toate.
De cât timp sunteţi împreună oare?
Puţin. – Când vă veţi despărţi? – Curând.
Astfel, iubirea lor un sprijin li se pare.
Cântec despre femeie (Psalmul 11)
1. Seara la marginea râului în inima întunecată a stufărişului văd câteodată chipul ei, al femeii pe care o iubeam: al femeii mele, care acum e moartă.
2. Sunt mulţi ani de atunci şi acum nu mai ştiu nimic despre ea, aceea care odată era totul, dar totul e trecător.
3. Şi era în mine ca un soc mărunt din stepa mongolă, concavă, cu cerul gălbui şi mare tristeţe.
4. Locuiam într-o cabană neagră lângă râu. Muştele înţepau ades corpul ei alb, eu citeam ziarul de şapte ori şi spuneam: părul tău are o culoare murdară. Sau: nu ai inimă.
5. Dar într-o zi, când îmi spălam cămaşa în casă, ea se duse la uşă privindu-mă şi dori să iese.
6. Şi cel care o bătuse până obosise, spuse: îngerul meu –
7. Şi cel care spusese: te iubesc, o conduse afară şi privi zâmbitor aerul şi lăudă vremea şi îi dădu mâna.
8. Pentru că ea era afară la aer şi era pustiu în cabană, el închise uşa şi se aşeză în spatele ziarului.
9. De atunci nu am mai văzut-o, tot ce a mai rămas din ea este micul ei strigăt, când se întorsese dimineaţa la uşă şi văzuse că era încuiată.
10. Acum cabana e putredă şi grinzile înfundate cu hârtie de ziar, iar eu stau întins seara lângă râu în inima întunecată a stufărişului şi îmi aduc aminte.
11. Vântul are miros de iarbă în plete, apa trece necontenit întru odihnă spre Dumnezeu şi eu am un gust amar pe limbă.