Hom

Lansare la Craiova

Lansare la Sibiu                     Link

Link

 

Din volumul ATLANTIDA EXISTĂ ©

Editura Limes, Cluj 2011

Aici puteţi comanda un exemplar: Editura Limes

sau cumpăra direct la Libraria Mihai Eminescu

şi în marile librării din toată ţara

 

*****

 

Cuvinte uitate

Am ales nişte cuvinte şi le-am uitat pe un mal
neumblat, de forma trupului cabrat al unui cal.
Ecoul lor încă ni se plimbă între dinţi şi limbă,
revine gustul vocalelor rotunde, jocul rimelor,
depărtării şi plutirii pe unde. O maree a trădării
ne duce departe de focul creaţiei înspre cloacele
civilizaţiei care îşi ucide puii. În beciuri cu feţe
livide, alcoolul uitării de sine e singurul fluid.
Marea sete de vid ce nu se va stinge niciodată e
roata cu lanţuri la bâlci din care se apleacă toţi
când vomită. Doar în somn câteodată stă marea
roată şi revine ecoul rănit, plin de sânge. El stă
şi se plânge, se jură scrâşnit. Sunt văi de lacrimi
ce le trecem cu ochii închişi în delirul impur al
minciunii. Fără voia noastră ni se taie capul, se
toarce firul vieţii. S-au săturat de atâta zăpadă
poeţii, sarea pământului. La marginea lumii, la
marginea cuvântului, cine îşi arde mâna şi tace,
cine îşi ia tainul de rune? Am ales nişte cuvinte
dar le-am uitat pe neumblatele maluri, pe dune.


Zi de plată

Răscumpărarea merge mai departe, mereu
rămâne ceva uitat, de învelit cu arginţi. O
vină simplă ca întrebarea copilului de care
se ruşinează savanţii. Îngerul tăcerii care îşi
acoperă ochii îţi face semn să-l urmezi spre
templul de gheaţă. Noaptea cu sexul obosit
tronează în marea sală a datoriei, pavată cu
intenţii de marmură. Trec şiruri de umbre
cu pleoapele strânse de frică, trec prin mari
curcubee fără să ştie. Dacă speri ţi se ia doar
culoarea din iris şi amintirile. Dacă nu crezi
în nimic eşti abandonat pe o stâncă albastră.
Pentru o clipă, pleoapele devin transparente
şi vezi până în miezul uitat al geometriilor.
Tristeţea e grea ca o inimă de piatră care te
trage în jos, fără sânge. Atragi după tine nori
vinovaţi, nimic altceva decât formele unor
suflete moarte. O matematică simplă nu te
rezolvă. Răscumpărarea merge mai departe.


Cu bune intenţii

Am vrut să scriu definiţia unui vis pe o coajă
de mesteacăn ca el însuşi de subţire dar am
renunţat. Din uitare şi neglijenţă abandonăm
cele mai preţioase nimicuri, cele mai ieftine
comori. Am vrut să pictez un nor în care se
adunase toată copilăria dar am fost prea lent,
pensula parcă îmi adormea pe pânză. Ritmul
de cronometru al vieţii se ceartă cu lucrurile.
Copilăria, marele necunoscut încă de la cele
dintâi secunde, îţi scapă printre degete. Poţi
încerca un portret deformat, din amintiri, dar
nu vei avea mari bucurii. Apoi devii bunicul
celui care erai şi atunci e posibilă sclipirea în
bezna uitării. Fiecare zi devine buna intenţie
de altădată, un pergament plin de înscrisuri
tainice, banda rulantă pe care îţi ţii echilibrul
şi încerci să zâmbeşti. Laşi altora descrierile
şi grija perenităţii. Iar norul acela se opreşte
brusc şi poţi să-l contempli cu toate detaliile.


Mutilare

I s-au extirpat glandele lacrimare şi apoi organul
direcţiei şi tot a venit la întâlnire; i s-a pus ceară
în urechi şi tot a înţeles vioara muribundă; i s-a
deschis craniul şi totuşi a clipit pe rug. Cu ochii
legaţi şi-a desenat autoportretul pe propria umbră.
Câinele din om are multe vieţi care au îmblânzit
secolele, pisica din om a inventat echilibrul, omul
din om a inventat vertebra în plus numită speranţă.
Chiar şi mort, în hainele altuia, din inimă îi răsar
trandafiri, cireşi sau măcar cuiburi umbroase. Are
greieri şi fluturi ca soli, lungi rădăcini şi fosforul
în oase ca ideal absolut. Chiar cu viziera trasă are
chip ce respiră, chiar sub o mască. Restul gloriei,
dincolo de ţel, îi naşte o aură fosforescentă de dor.
Oricât ar ploua nu se poate ascunde de toamnă, de
ultimul nor. Culoare, nu i-ai făcut oare destul rău?
Paloare, azi ce mai vrei de la el?


Secunde

Ascultând sinuciderea secundelor într-o
clepsidră neîntoarsă demult pe cearcănele
de plumb ale orelor. În numele lor, viaţa se
împupează în senectute iar coamele înalte
se leapădă de foşnete. Tot în numele lor mă
trezesc mai alb în faţa hârtiei de scris, mai
mut cu fiecare ecou absorbit în sânge. Un
cerc întrerupt de sentinţa de a avea început
şi sfârşit, cap şi coadă. Aşa sfârşeşte umbra
unei aripi de uliu ziua de vară şi presimţirea
febrei un somn prelungit. Inundat de spirale
ciudate ca nişte tatuaje interioare, de elixire
diluate cu lacrimi. Nu este nici un pic de loc
între clipe, te strâng ca o cămaşă de forţă.
Foşnetul lor nu-l va trezi din somn pe omul
ce face baie de stele, nici pe acela care şi-a
uitat demult trupul. Nici clopotul trist al
corolei uscate care nu mai vânează albine.
 

back