home  
 

      

Alexandru Lungu despre Wolf von Aichelburg

 

        

 

 
  WOLF  VON  AICHELBURG  

                                 în traducerea lui Dan Dănilă ©

 


CUVÂNT  ŞI  CUVÂNT
 

Să nu rosteşti cuvintele pe care

le simţi, tulburătoare, dând ocol,

de gânduri zăbrelite-n închisoare,

apoi se sparg, lovindu-se în gol.

 

Încă nu vrea tăcutul să se-ofere

chiar de ai crede că-l auzi acum.

Asteaptă, fă-ţi rezerve de tăcere,

aproape să-ţi rămână, ca un fum.  

 

Când ştii exact ce trebuie să spui

nici nu mai eşti de trebuinţă, poate:

rămân cuvintele pe care-ţi pui

pecetea şi durează-nsingurate.

 
     
 
     
     
 

METAMORFOZE  

Pământu-i ca fierea, dar dulce filtrat,

în buruieni însămânţând hotarul,

de vântul fără coasă secerat,

nouă-ncleştare ocolind amarul.  

 

Otrăvi, esenţe, mările cuprind,

albastrul iod şi sarea, ferecate

în zeama scoicii, viaţă strălucind,

în alge de talazuri legănate.  

 

Sumbru-nceput nu cumpănise bine

nici forma, nici căderile în moarte,

în sori de muşeţel uitând de sine,

şi-n scoici pictând culorile bogate.

 
     
 
     
  PONTUS  ECHTINOS  

Spre mare se avântă în rotunjiri depline

imaculate stânci. Direcţia de-ai şti,

chiar vag măcar, ai acosta cu bine

la poale de Parnas, tărâm de poezii.  

 

Dar te pândeşte din nisip un turn de pază,

auzi soldaţi strigând la intervale,

lopata, la poruncă, greu îşi taie cale

prin lut şi buruieni, în arşiţa de amiază.  

 

Nu vezi talazurile ce se sparg de stâncă

dar laşi răcoarea lor să te cuprindă-n gând

iar de ţii ochii-nchişi, parcă le-auzi cântând

şi vezi, ca pe sub apă, o lumin-adâncă.  

 

 De-ai fi o pasăre, măcar pentru o zi

n evadări spre înălţimi te-ai pierde,

dar ca delfin, prin sori scăldaţi în verde

de-al Lemnosului tărm brizanţii te-ar zdrobi.  

 

În rotunjiri depline, se avântă înspre mare

imaculate stânci. Pluteşte peste unde!

Sugrumători neputincioşi să se scufunde,

din coame înspumate viaţa ta răsare.

 
     
 
     
  MĂSLINUL  

Pom surâzând, mai ocrotit ca oricare,

când sub mâna ursitei apăsată se frâng

despicate din creştet, crengi care plâng,

doar se resfiră, mai curat cuprinzătoare.  

 

Peste spărtura din încheieturi rănite

se-nchide o mantie a tonurilor pure,

de panglici mătăsoase, frunzişuri clarobscure

ce se încolăcesc în grile aurite.  

 

Mâini întristate, întoarse înspre glie

cu degete frânte în avântul curmat

spre înalt, adieri parfumate străbat

niciodată scăzând, coroana albăstrie.  

 

Cu totul din soare, dar nu ucigaşe

raze ce orbesc: un ecou revenind

de-aromate vibraţii, lumini zămislind

pe sandale de frunze în hore gingaşe.

 
             
   
   

CUVINTELE  

Cuvintele m-au părăsit deodată.

Închis într-o muţenie senină

nu mai aştept pe nimeni să mai vină,

iar bezna mă cuprinde, furişată.  

 

Ce ar fi de spus în surda-ntunecare,

şi limba cui, s-ajungă, mai încearcă

pe-a mea, de mine-nstrăinată parcă?

Zâmbesc, când tu începi o întrebare.  

 

Să mai arăt şi să numesc, îmi ceri,

când sunt de toate strâns împresurat.

Ce nici nu mai speram, s-a întâmplat.

Pe mut, cine-l desparte de tăceri?  

 

Chiar sunetele şi-au sfârşit concertul,

mai bine zis sunt de neauzit.

Printre adormiţi mă simt nestânjenit,

s-or dezobişnui de mine, cu încetul.          

 

HIBERNARIA  

Deja e pe aici undeva, încă mută,

străină, statornică, straşnica iarnă.

Troznind prin crânguri pândeşte

sau poate pe sub brazde se piteşte

ori deghizată în norii festivi.

Contur de jar, în tot ce ne cunoaşte

şi ne vorbeşte, patrie, obârşie de spaime.

Dar pentru câtă vreme oare?

Copacul nu tresare,

apa e de argint, răcoroasă şi clară,

vântul aduce arome din nori

iar soarele prin ceaţă-nfloreşte.  

şi totusi, toate drumurile o să le închidă,

o să baricadeze uşi, troianul

şi ţări va pustii, pe rând.

Nu îi cunoaşte nimeni vlaga toată,

nici unde o să îşi aseze curtea'nnegurată

pentru serbarea fricii, hohotind.

Ea ştie şi aşteaptă, înarmată.  

Se încred animale sfioase, ori ştiu,

în cel mai de taină colţ de simţire

că totu-i doar un vis, o păsuire,

când se-ascund tresărind,

unde nu-s amintiri

dar nici alinări nu pătrund?  

Vizuină sub glie, afund...            

 

VERDE  

Verde e vântul, clinul povârnit,

preţ de o iubire aici am vieţuit.

Bătrânul munte fără vârstă pare,

doar amintirea e bătrână tare.

 

Tăcutul e de moarte ocolit,

primul cuvânt, nevoi l-au zămislit.

Clinul cel verde, verdele vânt

tăcuţi şi orbi de-a pururi sunt.

 

şi eu am fost de-al locului şi mut,

dar în cuvinte m-am pierdut.

Clinul şi vântul, cu a lor verde fire,

tineri rămân, doar sieşi mulţumire.    

    

 
     
  PĂŞI-VOI  CA  UN  REGE  

şi-voi ca un rege,

eu care-s cerşetor,

aduc o nouă lege,

un sens izbăvitor.

 

Voi fi încoronatul,

eu, care plec învins,

deasupra, mai înaltul,

în propriul meu abis.

 

Salvare aduc, credinţă

după ajutor când strig,

celor loviţi - căintă,

celor furaţi - câstig.

 

Trăi-voi mai departe,

un blând judecător.

Jertfit de voi în moarte

rămân nemuritor.  

 

Din volumul

Wolf von Aichelburg, Gedichte/Poezii

Editura Hermann, Sibiu 1996

 
   

home