| home | ||
|
Alexandru Lungu despre Wolf von Aichelburg
|
||
|
WOLF VON AICHELBURG
în traducerea lui Dan Dănilă ©
Să nu rosteşti cuvintele pe care
de gânduri zăbrelite-n închisoare, apoi se sparg, lovindu-se în gol.
Încă nu vrea tăcutul să se-ofere chiar de ai crede că-l auzi acum.
Când ştii exact ce trebuie să spui
pecetea
şi
durează-nsingurate. |
||
|
|
|
|
|
METAMORFOZE Pământu-i ca fierea, dar dulce filtrat,
de vântul fără coasă secerat,
nouă-ncleştare ocolind amarul.
Otrăvi, esenţe,
mările cuprind, albastrul iod şi sarea, ferecate
în alge de talazuri legănate.
Sumbru-nceput nu cumpănise bine
şi-n scoici pictând culorile bogate. |
||
|
PONTUS ECHTINOS Spre mare se avântă în rotunjiri depline
chiar vag măcar, ai acosta cu bine
la poale de Parnas, tărâm de poezii.
Dar te pândeşte din nisip un turn de pază,
lopata, la poruncă, greu îşi taie cale
prin lut
şi buruieni, în arşiţa
de amiază.
Nu vezi talazurile ce se sparg de stâncă
dar laşi
răcoarea lor să te cuprindă-n gând iar de ţii ochii-nchişi, parcă le-auzi cântând
De-ai
fi o pasăre, măcar pentru o zi
n evadări spre înălţimi te-ai pierde, dar ca delfin, prin sori scăldaţi în verde
În rotunjiri depline, se avântă înspre mare imaculate stânci. Pluteşte peste unde!
din coame înspumate viaţa
ta răsare. |
||
|
|
| |
|
MĂSLINUL
Pom surâzând, mai ocrotit ca oricare,
când sub mâna ursitei apăsată se frâng
despicate din creştet, crengi care plâng,
doar se resfiră, mai curat cuprinzătoare.
Peste spărtura din încheieturi rănite
se-nchide o mantie a tonurilor pure,
de panglici mătăsoase, frunzişuri clarobscure
ce se încolăcesc în grile aurite.
Mâini întristate, întoarse înspre glie
cu degete frânte în avântul curmat
spre înalt, adieri parfumate străbat
niciodată scăzând, coroana albăstrie.
Cu totul din soare, dar nu ucigaşe
raze ce orbesc: un ecou revenind
de-aromate vibraţii,
lumini zămislind
pe sandale de frunze în hore gingaşe. |
||
|
|
|
CUVINTELE
Cuvintele m-au părăsit deodată.
Închis într-o muţenie
senină
nu mai aştept
pe nimeni să mai vină,
iar bezna mă cuprinde, furişată.
Ce ar fi de spus în surda-ntunecare, şi limba cui, s-ajungă, mai încearcă
Zâmbesc, când tu începi o întrebare.
Să mai arăt
şi
să numesc, îmi ceri,
când sunt de toate strâns împresurat. Ce nici nu mai speram, s-a întâmplat.
Chiar sunetele
şi-au sfârşit concertul,
mai bine zis sunt de neauzit.
Printre adormiţi
mă simt nestânjenit,
s-or dezobişnui de mine, cu încetul.
HIBERNARIA
Deja e pe aici undeva, încă mută,
străină, statornică, straşnica
iarnă.
Troznind prin crânguri pândeşte
sau poate pe sub brazde se piteşte
ori deghizată în norii festivi.
Contur de jar, în tot ce ne cunoaşte
şi ne vorbeşte, patrie, obârşie de spaime.
Dar pentru câtă vreme oare?
Copacul nu tresare,
apa e de argint, răcoroasă
şi
clară,
vântul aduce arome din nori
iar soarele prin ceaţă-nfloreşte.
şi totusi,
o să baricadeze uşi, troianul
şi
ţări
va pustii, pe rând.
Nu îi cunoaşte
nimeni vlaga toată,
nici unde o să îşi
aseze curtea'nnegurată
pentru serbarea fricii, hohotind.
Ea
ştie
şi aşteaptă,
înarmată.
Se încred animale sfioase, ori
ştiu,
în cel mai de taină colţ de simţire
că totu-i doar un vis, o păsuire, când se-ascund tresărind,
unde nu-s amintiri
dar nici alinări nu pătrund?
Vizuină sub glie, afund...
VERDE
Verde e vântul, clinul povârnit,
preţ de o iubire aici am vieţuit.
Bătrânul munte fără
vârstă pare,
doar amintirea e bătrână tare.
Tăcutul e de moarte ocolit,
primul cuvânt, nevoi l-au zămislit.
Clinul cel verde, verdele vânt
tăcuţi
şi orbi de-a pururi sunt.
şi eu am fost de-al locului
şi mut,
dar în cuvinte m-am pierdut.
Clinul
şi vântul, cu a lor verde fire,
tineri rămân, doar sieşi mulţumire. |
||
|
PĂŞI-VOI
CA
UN
REGE
Păşi-voi ca un rege,
eu care-s cerşetor,
aduc o nouă lege, un sens izbăvitor.
deasupra, mai înaltul,
în propriul meu abis.
Salvare aduc, credinţă
după ajutor când strig,
celor loviţi - căintă,
celor furaţi - câstig.
Trăi-voi mai departe, un blând judecător.
Din volumul Wolf von Aichelburg, Gedichte/Poezii
Editura Hermann, Sibiu 1996 |
||
|
|