|
|
|
Alexandru Lungu home
UN EUROPEAN SINGURATEC
Un european singuratec cu o biografie zbuciumată a fost Wolf von Aichelburg. Născut la 3 Ianuarie 1912 la Pola, port la Adriatica. Tatăl său a fost căpitan de fregată în marina austriacă şi a intrat în 1919 în serviciul marinei române la Galaţi. Familia se stabileşte la Sibiu în 1922 şi Wolf von Aichelburg devine elev al Liceului Brukenthal. Adolescentul, la început atras de pictură, se dedică apoi muzicii, iar la vârsta de 16 ani urmează primele încercări literare. După absolvirea Facultăţii de litere din Cluj (1934) şi stagiul militar locuieşte doi ani la Berlin şi face călătorii de studii (pictură, muzică) prin Germania, Franţa, Italia, Anglia, Elveţia şi Austria. Întors la Sibiu devine profesor particular, iar în 1947 primeşte o catedră la Gimnaziul Evanghelic din Mediaş. Reuşeşte să scape de deportare în Rusia stalinistă, dar, denunţat, este arestat la Timişoara în 1948 pe când pregătea o încercare disperată de trecere a frontierei. Condamnat la patru ani de detenţie (Aiud, Canal) urmaţi de alţi patru ani de domiciliu forţat. În 1956 se întoarce la Sibiu, dar după nici trei ani de “libertate” este arestat din nou, împreună cu scriitorii Hans Bergel, Andreas Birkner, Georg Scherg şi Harald Siegmund pentru “uneltire” împotriva ordinei de stat socialiste şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Până în 1962 trece prin mai multe închisori, printre care Gherla, apoi este deportat în Bărăgan. După amnistia din 1964 n’a mai urmat nici o arestare, ba a fost chiar “reabilitat” (!) în 1968. Paralel cu polivalenta sa activitate artistică, a fost meditator, profesor suplinitor, traducător, ziarist, până în primăvara 1981, când emigrează în Germania şi se stabileşte la Freiburg i. Br.* Wolf von Aichelburg a fost un surprinzător “artist trivalent” cu o activitate bogată şi susţinută: artă plastică, muzică şi literatură. În nici una dintre aceste trei direcţii nu se arată vreo urmă de amatorism sau uşurătate. Artistul respinge ispitele ludice şi e stăpânit de o gravitate bine temperată. Artistul plastic a fost prezent cu acvarele şi desene la expoziţii din Heidelberg, Freiburg, Luxemburg, Strasburg, Paris şi Baden-Baden. Compozitorul a lăsat o operă vastă: multe concerte, sonate, sonatine, cvartete, lieduri, cantate, etc. în bună parte prezentate în săli de concert, la radio şi televiziune. Wolf von Aichelburg a fost un neobosit scriitor: poet, prozator, eseist, publicist şi eminent traducător. Debutează în “Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt” (cotidian sibian) şi publică apoi poezie şi eseuri în revistele germane din Transilvania. În 1943 îi apare la Viena traducerea în germană a “Istoriei literaturii moderne române” a lui Basil Munteanu (din limba franceză). În perioada 1944-1947 se împrieteneşte cu unii cerchişti sibieni (Ion Negoiţescu, Cornel Regman, Radu Stanca, St. Aug. Doinaş) şi cu scriitori ca Ion Pillat, Oskar Walter Cisek, Alfred Margul Sperber. Publică primele eseuri în limba română în “Revista Fundaţiilor Regale” şi colaborează la “Revista Cercului Literar” semnând cu pseudonimul Toma Ralet. Editorial, debutează târziu, la 57 de ani, cu volumul de versuri Herbergen im Wind (Hanuri în vânt). În România a publicat patru volume de poezie, două culegeri de nuvele, o carte de eseuri şi un volum de piese de teatru, iar în Germania patru cărţi de poezie (editate în Austria), un volum de eseuri şi câteva culegeri antologice de poezie, proză şi dramaturgie. Colaborează la numeroase ziare şi reviste (între care “Limite” şi “Argo”) şi la emisiunile culturale ale postului Europa Liberă).Wolf von Aichelburg a fost un traducător pasionat şi iscusit. Magische Liebe (Iubire magică), proză de Vasile Voiculescu, volum apărut în 1970 a fost premiat de Uniunea Scriitorilor. În afara cărţilor bilingve de poezie de Lucian Blaga, Ştefan Aug. Doinaş şi Radu Stanca, publică volumul “Gedichte” – tălmăciri din lirica lui Ion Pillat. Dintre poeţii traduşi nu lipsesc Bacovia, Ion Barbu şi Arghezi. În 1989 îi apar la Fundaţia Culturală Română din Madrid “Gedichte” de Mihai Eminescu – volum pe care l-a selectat, prefaţat şi tradus. Wolf von Aichelburg moare la 24 August 1994 în Marea Mediterană, la ţărmul insulei Mallorca.
După doi ani apare cartea: Wolf von Aichelburg – Gedichte / Poezii; selecţie, traducere, note şi tabel cronologic de Dan Dănilă; Cuvânt înainte: Georg Scherg (Ed. Hermann, Sibiu, 1996). Traducerea celor 52 de poezii mi se pare impecabilă. O bună parte a fost efectuată înainte de moartea poetului, citită de autor, care îi sugera traducătorului, foarte rar, unele mici schimbări. Textul lui Georg Scherg, deosebit de dens, gravează ferm un portret al omului şi artistului. Îmi îngădui a transcrie doar două fragmente grăitoare: “Aichelburg stăpânea forma într’o asemenea măsură încât aceasta poate fi numită a doua lui natură. Forma era pentru el o axiomă – care nu avea deci, nevoie de dovezi sau explicaţii. Iar scrisorile, criticele, eseurile, sunt presupuneri tăcute ale acestei ştiinţe, pornind fie şi numai de la ideea că arta nu trebuie să înspăimânte, chiar dacă poate purifica prin intermediul groazei (precum Catharsisul anticilor), ci poate să subjuge, chiar să vrăjească şi – chiar provocator – să transpună în acea “stare de excepţie” de care nici o poezie a lui Aichelburg nu se poate lipsi pentru a se naşte şi pentru a constitui un mesaj în dialogul lui cu lumea.” “Dar cărei lumi i-ar fi aparţinut de fapt, Aichelburg? Căci, desigur, se împăcase de mult cu ideea că părinţii lui se stabiliseră în 1918 în Transilvania şi că încercarea lui din 1948 de a părăsi ţara eşuase. În felul lui, chiar dacă fără intenţii jignitoare, ne dădea de înţeles că nu se prea simţea acasă printre saşi, iar sub stăpânirea comunistă de după cel de al doilea război cu atât mai puţin. Printre românii de la “Cercul literar”, prin anii patruzeci, se simţea la fel de străin – oricât de zelos le îndeplinise aşteptările şi chiar comenzile editoriale, fără însă a se lăsa acaparat. În Austria, Germania, Franţa, de care ar fi aparţinut prin origine, limbă maternă sau educaţie, de unde îi veneau şi cele mai multe impulsuri spirituale, se simţea la fel de străin, în ciuda unor vechi legături de prietenie”.
Cununa-i tot crescând, ca focul arse.
Crescu spre-al norilor cărunt hotar
Până ce-nvinse, îmbibat cu jar.
Muri, şi’n moarte minunat rămase.
Final al poeziei Curcubeul (datată Aprilie 1994), aceste versuri sunt probabil ultimele scrise de Wolf von Aichelburg.