ZAMOLXE
Risipind anii şi anotimpurile şi zgârciţi cu secundele tari, chipuri
mărunte care se-ascund, sau aproape uitate se cuibăresc sub pleoape ca
fiarele iarna: când stai să le asculţi orice cântece tac, dar tăcerea nu e
numai goală tăcere, un foşnet tainic e lumea ca vântul ce doarme în peşteri
– cândva, Unul s-a coborât să audă mai bine şi n-a mai ieşit zece ani de sub
munte. Şi atunci, stafie albă ca burta de peşte, cu pletele până la călcâie,
orbit de lumină s-a întors ca să tacă printre oieri. Oricare cută pe fruntea
lui era o poveste, trupul şi faţa îi erau scrise mărunt pe când nu ei ştiau
citi sau scrie, doar câţiva iscoditori în nori şi în stele mai aveau un ochi
ascuns, tălmăceau şi clipeau des privindu-l. Le povesteau celor din văi,
apoi se întorceau; vara pe culmi îl urmau ca o şoaptă, iarna fierbeau zăpada
cu pietre încinse, îşi puneau măşti de urs şi dansau – vinul cu miere
dospită le trezea ochi de şoim sau de râs şi ziua citeau semnele norilor,
noaptea vedeau cum ies duhuri din stânci, râdeau îngroziţi zdrobind ulcelele
noi şi într-o zi s-au hotărât cu toţii să nu mai ridice case din piatră
ştiind că acolo nu venea somnul, nici momit cu bureţi sau ierburi culese
dimineaţa pe rouă, iar femeile i-ar fi părăsit în fiecare primăvară; doar
trunchiuri, doar lemnul încă viu le împrejmuia odihna iar temple le erau
pădurile căci în fiecare trunchi de copac dormea câte un zeu. Roata olarului
nu se oprea niciodată, de cioburi sunt astăzi pline muzeele, le-aţi
văzut. Dar el se făcea tot mai străveziu, venind doar în vise o dată pe an
şi mai rar iar mulţi din cei ce-l visau mureau de tristeţe. Intra uneori
şi în fluiere, dar turmele se aruncau în prăpăstii iar lupii veneau în tindă
ca să îi lingă obrazul. Cu toţii şedeau în jurul lui ca în jurul focului dar
puţini îl vedeau şi îi tălmăceau tăcerea şi glasul naiului. Iar când au venit
hoardele nici nu i-au văzut, le păreau pietre de râu sau copaci – au trecut
mai departe, tot căutând comori şi carne dar nimeni nu le ieşea în cale,
codrii hohoteau şi suflau rece, nopţile îi răpeau unul câte unul; de singurătate
au
fugit înapoi spre răsărit fără voia stăpânilor, lăsând tot aurul în fântâni,
doar de frica tăcerii. Cei de-ai locului mai tac şi acum, tac zâmbind dar
puţini îi ascultă. Doar iarba vorbeşte, pădurea, râul şi pasărea – dar numai
pentru ei – cei străini au urechi ceruite şi ceaţă pe ochi, se tem de
nefârtaţi şi nemorţi dar fără să ştie îi poartă în cârcă când adorm lângă
prăpăstii. Au auzit ei ceva despre îngeri dar nu ştiu să-i despartă de umbre
şi de teamă îi iubesc şi pe cei căzuţi. De aceea s-a ridicat peste noapte un
zid înalt iar de o parte, unde liniştea foşnea mai dânc şi fumul era mai
curat, s-au strâns mai mulţi zburători decât de cealaltă parte. Iar cei ce
priveau pe deasupra erau loviţi de fulgere şi puţini au putut trece pe
celălalt tărâm, scobind tunele şerpuite de cârtiţă, povestind celorlalţi,
mai povestesc poate şi acum dar limba lor e uitată sau nimeni nu-i crede.
Poate i-aţi auzit fără să ştiţi. Pentru cei ce nu l-au atins, zidul s-a
prăbuşit – prea târziu, prea devreme, căci nu mai e loc destul pe pământ iar
boala cea nouă încă n-a secerat destul. Şi tot mai înalte sunt templele
zeului cel mărunt sunător care se aşează pe pleoapele morţilor iar pe cei
vii îi orbeşte de amiază cu amăgiri. Atât de înalte sunt încât umbrele lor
nu ascultă de soare. Le-aţi văzut. Unii fug de lângă ele ca să adoarmă sub
poduri, alţii cumpără insule şi respiră aer sărat acolo, dar nu mai pot să
uite nimic. Iar fără uitare nu sunt amintiri, când pentru un vis mulţi şi-ar
da viaţa. Dar cum să trăieşti printre oameni aşa neştiut şi nevăzut, ca
umbra cumpenei sub stelele rare – drept care el iar s-a întors, a doua oară
sub pământ şi n-a mai ieşit de atunci, sunt veacuri şi veacuri... Colburi de
toate culorile se amestecă, popoare se mişcă, nomazii se opresc din cale iar
cei până acum statornici îşi lasă vetrele, chiar fără voie vă intră mereu în
ochi şi în case. Voi cum sunteţi, singuratici, fugari sau legaţi de stâlpii
pridvoarelor? Vă cheamă vreun dangăt de templu sau vă sunt zeii mărunţi şi
tăcuţi, ca păpuşile din galantare?
Dan Dănilă