Rainer Maria Rilke (1875-1926)
Am tradus cam 200 din poemele lui Rilke; ar mai fi de tradus cam tot atâtea...
cel puţin... Vă ofer periodic aici din traducerile mele, mereu altele, după anotimp,
perioadă a zilei, dispoziţie sau fără nici un motiv anume...
MOARTEA POETULUI
Zăcea. Faţa‑i expusă orişicui
pală în perne înalte, un refuz tăcut,
de când lumea, cu tot ce‑a cunoscut,
ruptă acum de simţurile lui,
în anul cel indiferent a recăzut.
Cei ce‑l văzură‑n viaţă nu ştiau
că una el era cu‑acestea toate;
căci pajişti şi adâncuri depărtate
şi‑aceste ape, chipul lui erau.
O, chipul lui fusese zarea toată,
ce încă îl mai vrea şi îl mai caută;
iar masca lui acum pierind, cu frică,
fragedă şi deschisă ni se‑arată –
un miez de fruct ce aerul îl strică.
BUDDHA
Parcă ar asculta. Tăcere: o depărtare...
Ne oprim şi n‑o mai auzim deodată.
El e o stea. Şi stele mari, pe care
nu le vedem, în jurul lui stau roată.
O, el e totul. Aşteptăm noi oare
ca să ne vadă? Din nevoie poate?
Rămâne, de i‑am cădea la picioare,
adânc, greoi, o mută vietate.
Căci ce ne‑atrage să îl adorăm,
în jurul lui de evuri se roteşte.
El, care uită ceea ce aflăm
şi află ceea ce ne izgoneşte.
DUMNEZEU ÎN EVUL MEDIU
Ei l‑au păstrat în sinea lor
şi vrându‑l jude luminat,
drept greutăţi i‑au atârnat,
(ca să nu se ridice‑n zbor)
marile domuri ale lor,
poveri. El să se fi rotit
doar ca un ceas arătător
pe‑un şir de cifre nesfârşit,
măsurând faptă şi lucrare.
Dar brusc, el a pornit mai tare,
iar ei cu toţii l‑au lăsat
temându‑i glasul cel avan,
cu mecanismul înfrânat,
scăpat cu totul din cadran.
(DOAMNE, SĂ NU TE TEMI, EI SPUN AL MEU)
Doamne, să nu te temi. Ei spun: al meu
oricărui lucru care-i răbdător.
Ei sunt ca vântul scurs prin ram, uşor,
ce spune: pomul meu.
Să vadă le e greu
cum arde tot ce-ating cu mâna lor, –
căci ajungând la margine, mereu
de flacără nu pot să se ferească.
Ei spun al meu cum face câteodat'
vreun ţăran numind un prinţ amic,
când prinţu-i foarte mare şi îndepărtat.
Al meu şi unui zid străin îi zic
stăpânul neştiind cu adevărat.
Ei spun al meu numindu-le pe toate
lucrurile ce se închid în mâna lor,
precum un şarlatan se crede posesor
de fulger, sau de soare poate.
Ei viaţa mea, femeia mea au zis,
câinele şi copilul meu, dar ştiu precis
că viaţă, câini, copii, femei, oricare,
sunt doar străine-nchipuiri, de care
cu mâinile întinse, orbeşte se lovesc.
Numai cei mari o ştiu, căci ei tânjesc
să aibă ochi. Iar ceilalţi nu vor
să vadă că sărmanul drum al lor,
cu toate dimprejur n-au legătură vie.
Că alungaţi de propria avuţie
şi nerecunoscuţi de tot ce-ar poseda,
nu au femeia, cum nici floarea n-ar putea
avea, ce-i pentru toţi doar o străină viaţă.
Din cumpănire, Doamne, nu cădea.
Chiar cel ce te iubeşte, faţa ta
o vede-n beznă, şi-n a ta suflare
ca o scânteie şovăie – tot nu te are.
Iar dacă-n noapte te cuprinde cineva
şi trebuie să vii în ruga sa:
Eşti Oaspetele care
pe drumul lui nu ştie amânare.
Cine te poate ţine, Doamne? Mână posesoare
nu te va tulbura vreodat: tu eşti al tău,
ca vinul nou, neînceput, cel care
dulceaţă adunând mereu, e doar al său.
TOAMNĂ
Cad frunzele, cad ca din depărtare,
de parcă vestejesc grădini în ceruri,
cu gesturi de negare cad, de-a rândul.
Iar nopţile, cum cade greu pământul
din toate stelele, într-o însingurare.
Noi toţi cădem. Şi mâna asta, iată.
Căderea, vezi, e-n toţi şi în oricine,
Şi totuşi, este Unul care ţine
nespus de blând, pe mâini, căderea toată.
PANTERA
Jardin des Plantes, Paris
Privirea ei, de bare perindate,
nimic nu mai reţine, atât a obosit.
Par gratii mii şi mii, iar după toate,
întreaga lume parcă a pierit.
Mlădiul mers, păşirea ce-arcuieşte,
în cercurile tot mai mici rotită,
e ca un dans de forţă ce-ocoleşte
un centru cu voinţa amorţită.
Vălul pupilei uneori tresare,
neauzit – străbate un chip deodată
a trupului tăcere încordată
şi în adâncul inimii dispare.
CÂNTEC DE IUBIRE
Sufletul meu, cum aş putea să îl opresc
de-al tău să se atingă, cum
să-l port spre lucruri mai presus de tine?
Oricît încerc şi cât de mult doresc
să-i caut un loc ascuns, întunecime,
de-o linişte străină, care acum
nu mai vibrează când adâncul tău se zbate.
Dar tot ce ne atinge dimpreună,
precum o trăsătură de arcuş ne-adună,
din două corzi un singur ton sunând.
Ce instrument ne ţine încordaţi şi care
mâini de violonist ne poartă oare?
O, dulce cânt.