Dan Dănilă
– Poeme 2000
EVA
Se despărţea albastrul de noapte
şi celelalte culori saturate,
cerul de nori şi viaţa de moarte,
apa de ploi, tăcerea de şoapte;
totul era neînceput şi clar,
aievea, descojit de-amar
ca poama coaptă în livadă –
dar nimeni nu era s-o vadă
cu nodu-n gât şi palme reci
adam bătea deja poteci,
iar eva, tremurând de frică,
hrănea un şarpe şi-o pisică.
NIRVANA
Va fi o poartă ţintuită-n stele,
cascadă nevăzută de tămâi
şi-o voce care va şopti : rămâi,
ceva cu păr de aur şi inele,
o zeitate cu pleoapa strânsă,
bolborosind ceva nedesluşit,
pe care n-o vei înţelege însă
când îi vei trece pragul, obosit
ca un fachir cu nestemate-n talpă
plutind peste jăratic, zâmbitor,
intra-vei în nirvana, mai uşor
decât o rază în lumina calpă.
LA TÂMPLE
O, prieteni, nici un prieten nu există,
tu singur trebuie să afli, iată,
răspuns la chestiunea existenţialistă
dacă te asortezi la zâmbet şi cravată
şi ce înseamnă nodul din batistă
dacă ţi se mai potriveste înserarea
la cearcăne, de ce încărunţesti
de tânăr şi ce vină are floarea
că nu îi stă cu lumea, dacă eşti
mereu absent sau este numai marea
şi tu, iubito, pentru ce eşti tristă,
de ce te-ascunzi cu lacrima în palmă
în pânza fără cadru şi cubistă,
de ce ţi-e ochiul verde ca o halmă ?
o, prieteni, nici un prieten nu există.
RONDEL
Visez că zbor, dar tot mai rar,
mi-e susul jos când mă rotesc,
sunt tot mai greu de pământesc
ca o sfârlează de arţar
închid pleoapa – în zadar,
aripile nu îmi mai cresc :
de-atâtea nopţi îmi amintesc
visul de-a zborul, tot mai rar
de la o vreme nici măcar
nu mi se pare nefiresc
că nu am pene de icar
peste livadă să plutesc
sau din florar în cireşar :
visul de-a zborul? tot mai rar...
O VARĂ
Statuia de ghips cu mâini ruginite,
blândeţea feminină cu care îşi purta umbra
un poet longilin în drum spre oraş
şi fata înaltă care îmi aducea coapte
cireşe, e tot ce reţin dintr-o vară
deşi atunci se hotărâse ceva important
sau poate de aceea trebuia să mă uit,
tocmai când zodia trăgea un loz ambulant,
tinereţea cu plete, bicepşi şi plictiseală,
tramvaie şi intangibile femei
o vară mai scurtă decât adierea
unei batiste din trenul recruţilor,
din cartierul retras la depou
din oraşul
cu poeţi longilini, cireşe, femei,
şi blândeţile lor anacronice.
FUM
Dinspre balcani adie a cenuşă
şi a cocleală prinsă-n epoleţi :
vai de vecina ce-a născut băieţi
şi a ascuns icoana după uşă,
vai de vecinul nostru cu coran,
prietenul, colegul tău de joacă :
l-au spânzurat cu propriul turban
în nucul lui, de cea mai groasă cracă
miroase iar a pulbere şi prafuri
de puşcă descărcată în tărie,
a lespezi răsturnate, cenotafuri,
mâini răşchirate răsărind din glie
nu mai vorbeşte nimeni despre ani,
acum contează numai clipa gravă :
adie a război dinspre balcani
şi orice amintire e otravă.
MIEZUL NOPŢII
Am să-ţi deschid deşi eram departe ;
pe marea lunii înotând de-a latul,
de-atâta rouă înflorise patul
de alge negre ce foşneau a moarte
parcă se bate-un clopot – îl auzi?
e ora licuricilor de fosfor,
ultima velă se topeşte-n bosfor
şi se-nfăşoară viermele în duzi,
tocmai trecuse norul triumfal
sporind a vrajă umbrele prelungi
mai negre decât umbra unei dungi
a ultimului tigru din bengal
chiar dacă pe la spate mă-nfăşori
cu mugurii fierbinţi – îţi recunosc
izul de mac, pelin sau poate mosc,
liana mea cu ochi de negre flori
pescuitorul perlelor, livid
răsare din adânc şi stinge facla –
o umbră tresărind deschide racla
şi zornăie în turn – am să-ţi deschid.
Din volumul
Dan Dănilă – POEME, Leonberg 2000
home
