"După micul dejun am pornit spre dispensar, noul meu loc de muncă. Era una dintre puţinele case din sat care nu era făcută chirpici, lut amestecat cu paie şi cu acoperişul din stuf. O excepţie era şi gardul solid din scânduri care înconjura clădirea de cărămidă, de obicei vedeai doar garduri din stuf, fiindcă lemnul era rar în Deltă.
Era o clădire impunătoare din anii 20, cu mai multe camere. Odinioară lucraseră acolo angajaţii unei societăţi de navigaţie, după care fusese transformată în clădire sanitară. Deasupra intrării mai mijeau încă prin stratul de var literele iniţialei C.E.D., Compania Europeană a Dunării. Când am văzut-o zugrăvită în alb, strălucind în razele dimineţii, am fost încântat. Dispensarul mi se părea un palat printre casele de stuf oarecum identice. Nu departe era marea Casă de Cultură, ridicată după război de regimul comunist. Uşor împrăştiate printre căsuţele de stuf se înălţau biserica bizantină cu cele două cupole ale ei, şcoala rusească pentru clasele I – IV şi alte câteva clădiri monumentale. Într-una din aceste case de cărămidă urma să locuiesc ceva mai târziu pentru o bună bucată de vreme."
(Walter Roth, Cântecul pescarilor – Medic în Delta Dunării, fragment, pag. 26-27.