traducere de Dan Dănilă ©
Ştii ţara-n care tunuri înfloresc? (1927)
Ştii ţara-n care tunuri înfloresc?
N-o ştii? O s-o cunoşti, răbdare!
Acolo mandatarii falnici cresc
Şi-orice birou al lor, cazarmă pare.
Acolo, sub cravate, bumbi mijesc
De caporal. Au coifuri nevăzute
Şi feţe, însă capete lipsesc.
Se înmulţesc în somn, pe neştiute.
Acolo, când un şef ceva pofteşte
– Şi-i meseria lui să vrea ceva –
Mintea stă smirnă-'ntâi şi-apoi muţeşte.
Suciţi coloana şi la dreap-ta!
Pe lume vine oricare copil
Cu pinteni mititei şi-n păr cărare.
Acolo nu poţi să te naşti civil.
Dacă nu taci, nu-i rost de avansare.
Ştii care-i ţara? Ar putea să fie
Veselă şi-ar putea să fericească.
Are cărbuni, oţel, piatră, câmpie,
Putere, sârg, şi chiar e pitorească.
Chiar spirit, bunătate poţi găsi!
Dar eroismul în puţini mai zace.
Dintre bărbaţi, jumate sunt copii,
Jocul cu soldăţei de plumb le place.
Nu se coc libertăţi. Doar înverzesc.
Şi orice construiesc, cazarmă pare.
Ştii ţara-n care tunuri înfloresc?
N-o ştii? O s-o cunoşti, răbdare!
Contemporani, grămezi (1927)
E greu să-i zugrăveşti fără de ură
şi imposibil fără ironii.
Le pare faţa o caricatură
şi-au telefon in locui inimii.
Ştiu foarte bine că un cerc rotund e
iar un picior de olog din lemn strunjit.
Dacă vorbesc, o fac fluent, de unde
mândria zi şi noapte le-a sporit.
Devine marfă orişice-au atins,
sufletul lor curentu-l luminează.
Măsoară chiar şi ce-i de necuprins,
iar ce nu pot plăti, nici nu contează.
Pe creiere, mari umflături le cresc,
parcă le folosesc pentru şezut.
Cu plozii când se joacă, se-nroşesc
şi se iubesc după orar, neabătut.
Să cânte (chiar şi-n august) le e greu,
pe stradă, o colindă de Crăciun.
Nicicând nu-s veseli dar au chef mereu.
Ca să gândească, nasu-i cel mai bun.
Laudă vremea noastră ne-’ncetat,
parcă din ea procente le revine.
Li-e intelectul cam de două ori mai lat
şi doar de ochii lumii li-e ruşine.
Ei au umor şi tot mereu îl scapă,
ştiu multe, dar de priceput sunt fleţi.
Să-i vezi când firu-n patru-l crapă,
îţi vine să te caţeri pe pereţi.
Trebuie ciuruiţi cu găuri mici!
Ultimul strigăt le e dernier cri.
Dar au cu mult prea mulţi complici
ca să se lase împuşcaţi, şi nici
nu îi poţi nimeri.
Romanţă sobră (1928)
După opt ani de când s-au cunoscut,
(se cunoşteau perfect, vreau să se ştie),
iubirea lor deodată s-a pierdut,
cum alţii pierd baston sau pălărie.
Erau trişti şi senini se înşelau,
se amăgeau cu câte-un sărutat,
nu mai găseau ieşirea, se priveau.
Apoi ea plânse. El stătea mirat.
Puteai vedea vapoare pe fereastră.
El spuse: e deja patru şi-un sfert,
hai să ieşim la cafeneaua noastră.
Alături un pian cânta alert.
Şedeau deci în localul mic
şi-n ceşti amestecau.
Deja venise seara, dar nimic
ei nu spuneau, tăceau chitic,
căci pur şi simplu nu mai pricepeau.
Unde rămâne pozitivul, domnule Kästner? (1928)
Epistole-mi trimiteţi tot mereu,
în care, gros subliniat, se scrie:
"Unde rămâne pozitivul, domnul meu?"
Unde rămâne, asta naiba ştie.
Mereu, pentru cei buni şi cei frumoşi
Locul pe canapele îl goliţi.
Să fiţi deştepţi şi totuşi curajoşi
încă nu vreţi să vă obişnuiţi.
Nevoie iar aveţi de vaselină
Ca să vă ungeţi un coltuc uscat.
Iar spuneţi, cu acea credulă mină:
"Al şaptelea cer e nou tapetat!"
Vă presăraţi durerea cu zahar
Crezând că sub dulceaţă s-a topit.
La inimi vă zidiţi balcoane iar
Şi pe genunchi luaţi sufletul zmucit.
Specia om din cheutori îşi iese
Şi cu ea, casă, stat şi univers.
Aţi vrea să le adun în rime-alese
Şi credeţi că s-ar ţine într-un vers?
N-o să vă duc cu preşul. Nu-ndrăznesc
S-acopăr negrul lumii cu spoială.
Destui, pe lume, vă îmbrobodesc
Livrând pe propria voastră cheltuială.
În orice părţi de corp să aveţi soare
Şi-mpachetaţi necazul în hârtii!
Dar faceţi-o acum, în graba mare,
De nu, mai mare decât voi va fi.
Urmează-ngropăciunea. Timpul e pe moarte,
în est, deja-i croiesc sicriul, lent.
V-ar place, de distracţii s-aveţi parte...?
Un cimitir nu-i parc de amuzament.
Polly sau jalnicul sfârşit (1927)
Avea un trup complet blondin,
pilozitatea toată.
Drept orizont, un baldachin
şi sufletul de vată.
De catifea la pipăială
părea, din cea lucioasă.
Natura ei orizontală
se deplasa acasă.
Cu gura nici mică, nici mare,
ea nu era o sfântă.
Pentru bărbaţi – ascunzătoare,
fragilă dar ne-nfrântă.
Nici nu băteai că-ţi deschidea,
spunea – aşa-i natura.
Uneori, mâna o punea,
(mă tem că prea-mi bat gura!).
Oricum ar fi, a decedat
(aşa vru ursitoarea),
la un sărut mai complicat
care-i luă suflarea.
Penibil fu pentru bărbat,
a fluierat, se pare:
"Ce iute-i omul morţii dat".
Şi-o şterse-n graba mare.
SUSNUMITA PRIMĂVARĂ A VENIT
Porneşte primăvara. Chiar aşa.
Pomii se tolănesc. Geamuri se miră.
Aerul, ca puf moale se resfiră.
Neimportant e orice altceva.
Toţi câinii au nevoie de mireasă,
Pony Pălărioară zice că îi pare
Că soarele mâini mici şi calde are
Şi-o gâdilă pe pielea mătăsoasă.
Portarii, mândri, stau pe trotuare.
Se poate şede la terasă iară,
Nu mai e frig, poţi te arăţi pe-afară.
Cine are plozi, îi scoate iar la soare.
Au moi genunchii multe domnişoare
Şi-n vene parcă frişcă le pulsează.
Aeroplane albe sus dansează.
Simţi că-i plăcut, dar nu pricepi cum oare.
Ar trebui să mergem la plimbare.
Albastru, verde, roşu, au pălit.
E primăvară, vremea de spoit.
Toţi se-nţeleg, au feţe zâmbitoare..
Pe catalige duhuri trec, pestriţe.
Bărbaţii, fără vestă, pe balcon
Pun în lădiţe floricele de sezon.
Bine-i de cei ce au aşa lădiţe!
Grădina, doar ne pare că-i uscată.
Pe iarnă se răzbună caldul soare.
În fiecare an acelaşi lucru, dar e
Mereu, mereu, ca pentru prima dată.
back